Știam că ziua a patra va fi decisivă. Urma să-mi pansez mai serios rănile și să vedem dacă vor rezista pe prima porțiune de drum. Plănuiam un final cu o abatere de la traseu spre Colibița, pentru a-mi satisface capriciul de a vedea lacul.

Îmi doream de mulți ani să-l văd, pentru că pozele îl arată ca pe-o bucățică de Rai. Nu s-a întâmplat să ajung niciodată prin apropiere, iar acum se ivise ocazia perfectă.

Traseul se poate parcurge cu bicicleta, având câteva porțiuni mai rupte. E de dificultate medie. Se poate campa la Valea Străjii, foarte posibil și la Colibița, în cel puțin două locuri, pe care doar le aveam în vizor.

Am pornit, așadar, cu multe speranțe, când soarele deja avansase mult pe cer. O bună bucată de cărare, cât se prelungește Drumul Romanilor, ochiul se poate bucura de colinele bârgaielor și de răcoarea pădurii, de jocul de nuanțe verzui, de peisajele pitorești deja celebre cu case răsfirate, căpițe de fân și parcele cosite cu sfințenie.

Din loc în loc, pe parcurs, există surse binevenite de apă, amenajate pentru trecătorul însetat, având chiar și cănuță.

Iar în vârf de deal, unde priveliștea se deschide cel mai frumos spre ce a fost și ce va să vie, răsar o bancă și o bornă ce poartă simbolul unei cârtițe de pluș. Povestea întreagă o găsiți aici.

Cel puțin până la Valea Străjii, drumul te poartă de la sine. Tu doar urmezi cărarea și te bucuri de natură. Nu e nevoie nici de hartă, nici de GPS. Doar de dorința de a înainta și de a descoperi.

La Colibița am ajuns. Nu înainte însă de a lua decizia cea mai importantă: de a întrerupe traseul aici, pentru a-l relua altădată.

Am pus în balanță faptul că ritmul nu se îmbunătățise, situația picioarelor nu avea să devină mai roz – dimpotrivă – se putea agrava inutil de tare, urmau zile cu +25km de traseu fără schimbări mari de relief. De fapt, diferențele de nivel nu erau o problemă, ci lungimea traseului care ducea la +10 ore/zi de dureri și timp insuficient de recuperare.

Am renunțat din prea multă prudență? Din lașitate? Sau poate câte puțin din ambele? Încă oscilez cu un răspuns clar. 

Mai important e că am înțeles ce am nevoie pentru un astfel de traseu, și ce anume am purtat inutil în spate. Voi ține minte pentru celelalte sute de kilometri pe care le voi lua la pas.

După ce mi-am satisfăcut curiozitatea, am înțeles și de ce nu am ajuns până acum la Colibița, deși a fost relativ aproape de mine ori de câte ori m-am aflat la Tg. Mureș. Și nu recomand abaterea de la traseu pe aici. Drumul drept rămâne cel mai bun.

Cărări cu soare să aveți!

Pregătirile & zilele 1,2 și 3