Lunca Ilvei – Tășuleasa Social (Piatra Fântânele)

În a treia dimineață, când m-am dat jos din pat, abia puteam călca pe toată talpa, corect. Puteam șchiopăta sau călca mai strâmb, cu presiune pe șolduri. Și aveam în față circa 18 km.

Situația picioarelor: bășici mari pe ambele extremități ale călcâielor, câte una în ambele tălpi, la baza degetelor, și ceva care începe să semene cu puroi la unul din degetele mici, unde se pare că bătea bocancul.

În zeci de trasee montane lungi sau întinse pe mai multe zile nu m-am confruntat cu o asemenea situație. Maxim cu dureri de degete și o dată cu o unghie înnegrită după coborâri abrupte.

Și nu, bocancii nu erau noi…

Traseul se poate face integral cu bicicleta, fiind de intensitate medie; urcarea de la început se va face foarte probabil pe lângă bicicletă, însă restul drumului nu pune probleme. Se poate campa atât la capătul Poienii lui Gălan (de fapt, oriunde se găsește loc de-a lungul poienii), cât și la Tășuleasa, sau la Piatra Fântânele, aproape de ieșirea de pe DC5A în E58 (pe dreapta e un camping retras, semnalizat printr-o pancartă de lemn).

Boii mici au tras la deal

Am servit micul dejun la pensiune. Am primit omletă în ulei, salată de roșii (stricate), magiun, margarină și pâine, cafea și ceai. Cost festin: 15 RON. Pentru că magazinul local era prea departe și nu mai aveam apă, am cumpărat tot de la pensiune. Doar apă importată bulgărească (parcă) aveau. Ironic, nu? Să ai o mică afacere la 20 km de Poiana Negri unde se îmbuteliază apă, dar să vinzi apă importată.

Unul din avantajele pensiunii, totuși, a fost distanța de câteva sute de metri pe direcția noastră de intrarea în  traseu.

Am început, șontâc, șontâc. Călcând cu multă ezitare pe asfaltul deja încins, mi-am dat seama că-mi va fi greu. Ritmul meu încetinise mult și nici vorbă să ajungem pe la 3, 4 la Tășuleasa, așa cum am sperat și anunțat.

Am ieșit din Lunca Ilvei în „glorie” – niște turiști extravaganți, cu echipamentul după noi, desprinși din toată povestea acelui loc -, petrecuți de privirile (și ocazional de urările de bine) ale bătrânilor ieșiți la porți cu plase mari, în așteptarea pâinii.

Știam că urmează o urcare încă mai abruptă decât cea de sub telescaunul din Vatra Dornei: circa 3 kilometri de drum pieptiș, cu diferență de nivel de 300 de metri. Mie mi-a convenit pentru că nu simțeam rănile atât de apăsătoare. Astfel că, în ciuda abruptului, am ieșit din pădurea răcoroasă într-un timp onorabil.

Poiana nesfârșită a lui Gălan

În spate, priveliștea s-a deschis larg spre toată valea Ilvei. În față se întindeau pe circa 5 kilometri pășuni nesfârșite cunoscute sub numele de Dealu Frau. Din loc în loc pe aceste pășuni răsăreau șuri sau căsuțe pe care localnicii le-au încropit ca să stea vara, pe timpul cositului și a strânsului de fân. Umbră nu era aproape deloc. Strânsul fânului fiind în toi, aerul mirosea a iarbă culcată la pământ așteptând să fie îndesată în căpițe.

De cum am ieșit din pădure, cărarea a devenit mai accidentată, iar picioarele mele au început să se resimtă. Ne-am tras sufletul la umbra unor copaci, pe tarlaua unor oameni care munceau la strâns fânul. Dacă la început de zi noi eram cei urmăriți cu privirea, pe când treceam prin sat, de data asta, noi urmăream cu atenție felul în care se introduceau parii de lemn sub fiecare grămadă de fân cosit, modul în care era transportată grămada și cum o femeie cocoțată în vârful căpiței clădea totul.

Unul dintre bărbați ne-a indicat o fântână, bănuiesc că din curtea lor, unde să mergem să luăm apă proaspătă.

În naivitatea mea, am crezut că aceea ar fi fost familia Gălan, și că am luat apă din curtea lor. Aveam să-mi dau seama că ne aflam abia la începutul poienii, or ghidul zicea că la capătul acesteia stătea respectiva familie – unde se poate și campa. Adevărul e că se poate campa oriunde în zona asta, unde se găsește un loc drept.

De la ieșirea din pădure, după urcare, drumul șerpuia lin, coborând și urcând, nefiind, totuși, în aval, cum te-ai aștepta, ci ușor în amonte. Cum însă cărarea vălurește pe dealuri, nu-ți dai seama. Te mai și fură peisajul absolut superb, pitoresc și liniștitor. 

Într-o zi senină cum am prins noi, se pot vedea de jur împrejur toți munții din nordul și nord-estul țării – Rodnei, Călimani, Obcinele Bucovinei și alții mai mici pe care nu știu să-i numesc. Și flori de fân oriunde întorci privirea. Chiar și sânziene.

Ajunși în vârful poienii, am mai făcut o oprire, pentru că eu eram deja năucită de căldură și de durerea din picioare. Nu după mult timp, drumul a început să coboare lin spre pădure. Am zărit, într-adevăr, stâna familiei Gălan. Soții Gălan erau în curte, muncind de zor la treburi gospodărești, amândoi la bustul gol. Mai devreme, umplusem doar eu sticla de la fântână. Am renunțat, totuși, să mai cerem apă aici, deși nu se mai anunța o sursă de apă până la capătul traseului. 

A urmat un drum forestier pietruit, care a ținut cam 5 kilometri – o coborâre abruptă care se domolește treptat. Însă nu are nimic spectaculos. Dacă vrei să mai scurtezi din timp și efort, și se ivește ocazia, aici e momentul să oprești una din mașinile care trec rar pe-acolo.

Noi asta am făcut când am zărit una la intersecția forestierului cu Drumul Romanilor. Un domn și fiica lui au oprit și ne-au luat.

În zona Pasului Tihuța există această rută străveche cunoscută ca Drumul Romanilor. Pare tot un drum forestier, perfect încadrat în peisaj. Însă la o privire mai atentă, se observă că pietrele sunt mai mari, mai șlefuite și mai bătătorite în pământ decât cele de pe un forestier normal. Denumirea vine de la teoria conform căreia ar fi fost construit de romani din dorința de a extinde imperiul spre nord.

Crezusem că Drumul Romanilor avea să fie mai acceptabil – adică o urcare ușoară mai puțin monotonă. Dar ar fi fost cam alți 5 km de drum pietruit și plictisitor prin pădure. Și foarte solicitant pentru mine.

Mașina mergea la Piatra Fântânele. Șoferul era amator de drumeții montane, iar fiica lui auzise de Via Transilvăníca. Preț de doar câteva secunde m-am amuzat cu gândul că ea născocise un soi de diminutiv ca să se apropie de acest proiect. Mi-a trecut repede. N-am înțeles ce asociații a făcut pentru a ajunge la pronunția asta. Dar sunt sigură că nu spune nimănui că stă în Transilvănia.

Dintr-o amabilitate la care nu ne așteptam, nu au luat-o pe drumul normal, ci pe unde ducea traseul, ca să ne scoată pe noi exact unde aveam nevoie. 

Forestierul s-a continuat la fel de monoton până la ieșirea din pădure, unde s-a deschis Pășunea Rusu, menționată în ghid. Ne-au povestit și ei că aici se ține, an de an (2020 a fost o excepție), Festivalul Usturoiului.

Am coborât, cu mii de mulțumiri, la drumul principal, la crucea de fier ridicată de voluntarii de la Tășuleasa Social după modelul Cruz de Ferro de pe Camino de Santiago. De aici am mai avut circa 300 metri până la locul unde a luat naștere proiectul Via Transilvanica.

Dragă Tășu…

Așa încep majoritatea dedicațiilor din caietul în care se semnează trecătorii.

Tășuleasa, sau Tășu, e o bijuterie. Situat departe de agitația drumului european, complexul include mai multe clădiri, fiecare cu altă funcție, o pajiște largă și îngrijită, locuri de joacă, zonă de atelier, livadă și grădină. Ne-am pus cortul în mijlocul pajiștii, am spălat haine, ne-am lăsat răsfățați cu o masă excelentă și o bere rece.

La atelier lucra Iuliana, proaspăt intrată la un master de sculptură la Iași. Am avut ocazia să urmărim procesul prin care începea să prindă viață o imagine de pe o bornă. Iuliana era singură de data asta, însă Tășuleasa organizează tabere ce au ca rezultat zeci de astfel de borne sculptate.

Iar noaptea ne-am lăsat apărați de Baloo – un St. Bernard care-și consumă după apusul soarelui energia acumulată peste zi, alergând încolo și-ncoace și lătrând până la răsărit la orice umbră, închipuită sau nu, pe care o vede.

Pregătirile mele te-ar putea ajuta, la fel și detaliile din ținutul Dornelor și din prima etapă din Ținutul de Sus.