Anul trecut pe vremea asta mă bucuram că în sfârșit văd în aeroport, pentru prima oară în spațiul public, o ofertă de Crăciun în Deltă. „Delta Dunării e unică și iarna” zicea afișul. Într-adevăr este și am văzut o mică parte din ea într-un decembrie. După ce m-am întors, cineva m-a întrebat de ce s-ar duce acolo iarna? Ce să facă? 

Întotdeauna am vrut să știu ce se alege de locurile ultra turistice când se trag obloanele, după ce pleacă turiștii, după ce se stinge muzica și se închid tarabele de suveniruri. Poate de aceea m-a atras marea mai degrabă în extra sezon, de aceea m-a încântat Delta pe final de an mai ceva aprinderea luminițelor de Crăciun, iar pârtiile de schi am preferat să le urc vara, pe jos.

Aici mi se pare farmecul: după ce pleacă turistii rămâne locul altfel decât li se arată lor, fără masca pur comercială pe care trebuie să o afișeze ca să placă. Eliberat de tarabele cu ieftinișaguri agesive. Nepoluat fonic și nici vizual de mașini parcate buză-n buză. Poate chiar cu un aer mai curat. Cu aleile, băncile, parcurile liniștitor de libere. Cu terasele mai pregătite să te aibă client. Fără cozi. Niciunde.

Prima oară am fost la Mamaia iarna, pe vremea când nu o sufocau nici snobismul, nici terasele, nici parcările. Pe plaja pustie, nisipul formase rotocoale amestecate cu zăpadă fină. De pontonul de beton de pe care (bănuiesc) săreau puștanii, atârnau stalactite și stalagmite, în cea mai surprinzătoare formațiune de gheață văzută de mine.

Din a doua vizită, pe care am făcut-o la un început de toamnă, cu echipa cu care lucram, nu mai țin minte mare lucru.

Abia a treia oară am reușit să văd Mamaia, la întrepătrunderea dintre toamnă și iarnă.

Poate Mamaia nu „se vede” ca Sinaia. Ce să vezi la ea? Ce să vezi la orice stațiune de pe litoral, poate te întrebi.

Lecții de supraviețuire. Asta am văzut.

În lipsa turiștilor și a amprentei pe care omul insistă să o lase sub formă de terase, muzică asurzitoare, gunoi sau parcări arhipline de mașini, Mamaia respiră, trăiește, pare că iese de la naftalină. Pe alocuri timidă, pe alocuri butucănoasă, brutală chiar, pentru că șantierele nu dispar. Dar digerabilă și chiar interesantă. Cu o plajă oricui accesibilă. Cu delimitări spațiale care se întrepătrund discret cu teritoriul localităților învecinate. Cu forme neregulate care-ți sar în ochi, pentru că nimic altceva nu-ți distrage atenția. 

Dimensiunea mercantilă dispare. Rămâne dimensiunea melancolică, poate chiar și una de loisir.

Vara, Mamaia nu poate avea o dimensiune melancolică, pentru că dă pe-afară de opulență. Dar în prag de iarnă, totul e o melancolie aici. Nu una neapărat tristă, ci una cum doar stațiunile marine o pot avea în extra sezon. Cu vuiet de valuri și miros salin sau de hidrogen sulfurat de la prea mult nămol nevalorificat.

Ritmurile sunt date după alte coordonate: de pleoscăit de valuri și țipete de pescăruși la răsărit; de foșnet de frunziș uscat și alte valuri la amiază; mai un mieunat de pisică uneori; câte un clinchet de tacâm potrivit în farfurie la final de masă; un scrâșnet de scaun târșâit pe piatra brută a unei terase care se ambiționează să rămână deschisă; de urlete de copii de-ai locului ieșiți la joacă pe faleza pietonală; de vuietul refluxului la ceas de seară și a pescărușilor agitați că le-a trecut ora cinei.

Hotelurile-colos cu câte 200 de camere, cu linii perfect simetrice, echilibrate, se prezervă sobre în spatele geamurilor închise și a balcoanelor pustii. Draperiile rămân trase, să nu răzbată soarele și să decoloreze palul ieftin al mobilierului. Le simți împietrirea ca un dumicat de pâine care-ți stă în gât. Nu sunt făcute să stea închise, ci deschise, să trăiască. Atâta timp cât soarele răsare din mare.

Aceste construcții uriașe au devenit subiect de cercetare pentru antropologii urbani, pentru că au servit drept modele pentru blocurile imense cu câte 200 de garsoniere din diverse orașe. Odată cu industrializarea forțată, urbaniștii s-au folosit ca soluție de compromis de proiectele hotelurilor din stațiuni ca să acopere nevoia urgentă de locuințe. Garsonierele au o cameră acceptabilă pentru un pat și un șifonier, o baie în care încape o cadă, și o bucătărie pe care o cuprinzi dintr-o lungime de brațe. De-aia unele blocuri de garsoniere au coridoare lungi, întunecoase, neaerisite. Din ele trebuia să se intre în camere de hotel însorite. De-aia holurile de intrare în aceste blocuri sunt imense, iar la parter au apărut diverse spații ca să suplinească golul – de regulă biblioteci. Acolo trebuiau să fie recepția, poate și un restaurant. De-aia intrarea propriu-zisă are un mic portic. Pășeai prin el ca să-ți începi sejurul pe litoral. 

La început de iarnă, parcările din Mamaia respiră. Asfaltul lor răsuflă eliberat de greutatea cu care sute, mii de mașini au presat asupra lui pe timp de vară. 

Pietonala se-ntinde lungă, cât vezi cu ochii, ca o tentaculă cărnoasă. Și-n vreme ce tu nu mai știi cum să o cuprinzi mai degrabă cu prezența ta pe toate părțile, să o acoperi pe toată lățimea ca să-ți pară mai puțin părăsită, vântul o ia în stăpânire. Îi vezi suflarea în rotocolul pe care-l face o salbă de frunze, în vârtejurile de nisip. Sună dezolant? Adevărul e că acum simți aerul curat, miroși sarea și nămolul fără damfuri de gogoși, cartofi prăjiți și bețișoare parfumate. Rafalele aduc uneori cu ele zgomot de valuri.

Și-ți dai seama că auzi marea. De departe. De chiar foarte departe acum, că tot s-a lățit plaja. Auzi neîngrădit și nedistorsionat zgomotul valurilor.

Adevărata dimensiune a plajei nu e nicicând mai amplă ca iarna, când zace goală. Acum chiar vezi plaja propriu-zisă. Nu umbreluțe, șezlonguri, prosoape, cefe late și corpuri bronzate. 

Ci plaja pe toată lungimea și lățimea ei. Ce formă are, unde începe și unde se termină. Unde bate soarele mai tare și la ce ore. Ce rămâne după ce toate dughenele improvizate unde se vând cockteiluri exorbitant de scumpe își strâng tacticos catrafusele și se retrag să hiberneze.

Plaja de 10 metri care pare că nu se mai termină odată ca să ajungi la apă. Nimic nu-ți mai fură ochii în avântul tău spre mare; mai că te plictisești și chiar obosești după 10 pași prin nisipul moale, afânat, curat și pe alocuri fin. Vezi urme de utilaje, urme de pescăruși, urme de labe de cățel. Scoici sfărâmate pe spinarea cărora se formează alte tone de nisip. Lupta apelor cu nisipul naște munți mici.

Pisicile și câinii nimănui rătăcesc cu zecile abandonați pe străzile celei mai bogate stațiuni de pe litoral. Pentru ei nu s-au găsit soluții. Ei doar așteaptă la mila celor care aterizează întâmplător pe aici.

Buticurile, magazinașele și terasele cu obloanele trase nu sărăcesc cu nimic peisajul. Dimpotrivă, lasă loc pentru lucrurile care chiar merită văzute.

Ciorile și corbii se bat pe resturile de gunoaie aruncate sporadic de tinerii de prin Constanța veniți aici ca într-un loc de refugiu, să se piardă în imensitatea pustie. Un alt fel de abandon față de baia de mulțime din timpul verii. Iarna nu îi vede mai nimeni, spațiul e și mai mult al lor. Muzica lor ar răsuna cu adevărat cu ecoul bombastic pe care toți vor să-l simtă în vene. Doar că puțini pun muzică.

Șezlongurile răsfirate ici, colo, par abandonate, poate cu vreun defect. Dar totuși invită irezistibil să te așezi și să privești: marea; digurile de stabilopozi; flxul și refluxul; Soarele pe cer; puii de pescăruș care acum învață să zboare, dar și să pescuiască mici pești cu ciocurile încă firave și insuficient de lungi.

La fel cum și refugiul de salvamar te invită să vezi totul de la înălțime.

Dacă ar fi să măsurăm în vreun fel modul în care românii știu să se bucure și să valorifice zona marină iarna, e suficient să ne uităm la plaje. Plajele noastre n-au surferi sau iubitori de SUP care să se bucure de valuri. Au pescarii amatori, înfofoliți în geci cenușii, care se antrenează de zor și se bucură copilărește de niște peștișori pe care-i prind și care poate fac de-o saramură pe cinste. 

Doar bicicliști mai surprinzi antrenându-se, individual sau în grup. Din terasele stațiunii, iarna rămân doar frânturi, lăsate în bătaia soarelui, a vântului, a furtunilor de nisip, cu speranța că 1 mai le va afla tot aici și lucrurile vor reîncepe ca și cum iarna nici nu s-a întâmplat.

Apartamentele de închiriat și ai lor proprietari lasă în urmă piese de mobilier, perdele pe jumătate trase, afișe cu numere de telefon la care nu se mai înghesuie să sune nimeni.

Acum niște ani, pe o plajă din estul Angliei, pe o zi rece și înnorată, niște bebeluși alergau în pampers (și-atât) pe nisipul ușor umed. Noi ne plimbam în polare închise până la gât și tânjeam după un fes. Atunci mi-am zis că suntem limitați, cel puțin noi, românii, în relația cu natura. Niște fricoși la cât de mult ne ferim de ea, deși la nivel discursiv doar la asta visăm: să ne reconectăm cu natura. Doar că în termenii noștri, nu în termenii ei.

De ce ideea de a te bucura de natură înseamnă doar pădure, parc, munte? Plaja nu e tot natură? Marea nu e tot natură?

Vorbeam cu cineva de curând și-mi spunea că merge cu familia la Sinaia, la început de decembie, ca să se odihnească. Întotdeauna se duc la Sinaia. Aceeași Sinaia care își pierde ușor din personalitate. Aceeași Sinaia care e veșnic aglomerată. Aceeași Sinaia unde în perioada asta de-abia găsești un loc într-o crâșmă, de pe la 12 până pe la 7 seara. Aceeași Sinaia unde prețurile vor exploda pentru că a nins sus, la Cotă, deci e un început promițător pentru sezonul de schi.

În vreme ce la mare, chiar dacă nu sunt prețuri cu mult mai mici, poți merge lejer, fără grija aglomerației nici în stațiuni, nici în Deltă. Poți găsi loc de parcare și masă în restaurante, poți asculta clipocitul valurilor, poți face cure cu aerosoli, poate chiar prinzi vreo pensiune care oferă și caiace, și vremea e numai bună de alunecat pe apă.

Curios cum pentru un concediu „liniștit” alegi să mergi tocmai într-un loc hiperaglomerat. Chiar dacă ai mai fost în aceeași destinație, îi cunoști mersul, cunoști drumul, și asta te scutește de anxietatea unui loc complet nou.

Poate că funcționăm prea mult în stereotipuri și cand vine vorba de concedii sau mini-vacanțe. Vara – mare, plajă, oriunde cu apă, cu bronz, unde să nu transpiri mai mult decât o faci deja din cauza căldurii. Iarna – munte, spații închise, izolare maximă în căbănuțe sau căsuțe cochete cu șemineu. Deși, în sinea noastră, știm ce se alege iarna de majoritatea vacanțelor „reușite” la munte.

Amintindu-mi de acel afiș văzut în aeroport, am căutat oferte de sărbători la mare. Să văd ce includ. Am rămas dezamăgită de cantitatea de poze cu mâncare, de programul din care ieșeau în evidență doar mesele multe și „preparatele tradiționale”. O foame omniprezentă, conștient întreținută, care te lasă lent în reacții și-n gândire, te seacă de energia de-a căuta experiențe memorabile, nu senzații de moment. 

Ca prestator de servicii turistice, e foarte greu să oferi experiențe memorabile așa că oferi un turism limitativ, axat pe distracție pasivă. Un turism fără pretenții, cu experiențe ușor de anticipat, deci fără dureri de cap. Pâinea și circul turismului. De unde și disponibilitatea turiștilor de a alege aceleași destinații, deși ar avea posibilitatea de a merge oriunde altundeva în țară sau în lume.

Valea Prahovei se va aglomera și mai mult în 2024, datorită Netflix. Turiștii caută tot mai mult să meargă în locuri din filme, iar Castelul Cantacuzino de la Bușteni unde s-a filmat Wednesday e unul dintre ele, conform Expedia. Astă-vară, la Cantacuzino aveai parte de niște panouri penibile și un ghid cu un discurs cu multe lacune. La un preț enorm prin comparație cu oferta. Românii se înghesuie și se mulțumesc cu atât. Străinii vin de multe ori cu un bagaj mai mare despre ce înseamnă experiențe memorabile și dau review prost. Tot românii se oftică. 

Și, până la urmă, ce e memorabil la Mamaia pe final de toamnă, început de iarnă? Cred că neașteptata ei banalitate. Căutăm cu prea multă îndârjire locuri „exotice” pe care le asociem cu palmieri, sporturi extreme, cămile, piscine exterioare din care vezi munții. Și totuși, poate că orice loc diferit față de ce vezi la tot pasul e exotic. Vara, Mamaia e doar plictisitoare. Iarna, devine chiar exotică.