Trebuia să fie o plimbare de reîntâlnire cu zona Popa Tatu & friends (străzile Transilvaniei, Temișana, Iulia Hașdeu, Horațiu, Crișana, Henri Berthelot, Mircea Vulcănescu), în căutarea unor instantanee pentru un proiect foto. 

La finalul câtorva ore, numărasem 176432 de camere de luat vederi, zeci de clădiri abandonate din care una în prag de prăbușire, și mai multe zeci de locuințe părăsite, o fostă casă memorială și alte câteva cu plăcute de tipul “Aici a locuit…”, nenumărate graffitiuri și o organizație cu istorie despre care nu știam nimic. 

Îl citesc pe Rob Walker de niște ani de zile și de-a lungul timpului am furat de la el câteva idei despre cum poate fi antrenată atenția în diverse contexte ale activităților zilnice, fie că e vorba de drumul spre birou, o plimbare cu copiii în parc sau drumul până la supermarket. Tipul nu oferă rețete ultimatum și nici niște soluții nemaiauzite, ci doar mici impulsuri menite să lase celor interesați scurte teme de gândire sau de lucru, toate ușor de pus în practică. 

Una din constantele proiectul său „The Art of Noticing” e observarea unor detalii banale din spațiul în care ne învârtim, și mers chiar mai departe pentru a-i afla povestea din spate, și a construi astfel o relație cu obiectul pe lângă care altminteri treci cu indiferență. Scopul e formarea atenției dar și descoperirea de povești ascunse în niște colțuri atât de familiare.

Dacă ești leneș în a explora cu intenție niște locuri, după cum spune Walker, setarea unei teme de observație ajută. În timp, astfel de exerciții intră în reflex. Pentru a mă agăța de ceva în această plimbare, am folosit o listă de teme de observație propusă de Walker. Iar acesta este rezultatul. 

1. De unde vine numele zonei?

Inițial denumită mahalaua Fântâna Boului, zona a luat numele Popa Tatu în secolul al XIX-lea, după un preot foarte apreciat de comunitate pentru actele sale caritabile – a organizat lângă biserica ce îi poartă azi numele câteva odăi unde primea oameni ai străzii, precum și o baie comunală.

2. Pe NearbyWiki.org apare ceva legat de zonă?

Apar menționate Sala Radio și clădirea radiodifuziunii române, care găzduiește toate posturile de radio aflate sub egida Radio România. Tot NearbyWiki.org spune că Sala Radio găzduiește anual singurul festival internațional de muzică din lume dedicat orchestrelor radio.

Poveștile zonei Popa Tatu se derulează mult în spatele porților ferecate și ale ușilor închise, prin corespondențe prăfuite și prin arhive pe care doar pasionații Bucureștiului le mai analizează. NearbyWiki.org n-are de unde să le știe.

Cu puțină curiozitate, ele ți se arată și desigur depinde și de tine cât de mult vrei să duci povestea mai departe.

Am mai străbătut parțial zona Popa Tatu în trecut și am nimerit în interiorul atelierului de vulcanizare de pe Popa Tatu nr. 85, aproape de capătul dinspre Berzei, acolo unde strada pare că se revarsă ca un fluviu spre în fosta Piață Matache, și unde toate aristocrația piere sub putreziciunea clădirilor care stau să pice. 

Tot romantismul pe care l-a acumulat strada până aici se evaporă brusc în această margine, care se termină într-un șir de clădiri în prag de prăbușire, cu toate măruntaiele la vedere, până la cărămidă, până la calcanul mansardei rămasă aproape fără acoperiș, împânzite de graffiti și de gunoaiele ultimilor chiriași ilegali.

Atelierul nu mai există acum, însă atunci nu știam că i se dusese vestea printre amatorii de plimbări prin vechiul București pentru portretul lui Ceaușescu aninat în fund, oarecum ostentativ și ironic. 

Clădirea insalubră cu chiriași ilegali ar fi putut fi la fel de renumită, dar chiriașii nu o știau. Din poveștile Victoriei Dragu Dimitriu (și nu numai) aflăm că în clădirea asta, de la numărul 85, a închiriat Liviu Rebreanu o odaie în care a stat între 1924-1929. O poveste pentru nostalgici căreia NearbyWiki.org probabil nu i-ar vedea rostul. Nu mai ai nimic de ce să te legi ca să o spui acum mai departe și nici ce să arăți posibililor doritori să o vadă . 

Până la urmă, în arealul Popa Tatu au stat de-a lungul anilor mulți scriitori (inclusiv Eminescu cu a lui Veronica), avocați, doctori, artiști. Nimic nu amintește de trecerea lor prin cartier.

3. Ce se poate spune despre zonă, în general?

Am tras cu ochiul prin curți burdușite cu lucruri sau dimpotrivă, abandonate, invadate de vegetație și de resturile unor vieți care s-au scurs lent spre uitare; curți afumate de grătare; curți devenite parcări pentru mașini semi abandonate sau terenuri virane invadate de pisici; curți înghesuite care mai păstrează amestecul de intimitate, nădușeală și lentoare al mahalalei de odinioară, contrastate de curți aerisite, betonate steril, din care a dispărut orice urmă de personalitate pentru a face loc stilului rezidențial minimalist, funcțional și ferit de ochii din afară. 

Am admirat o bătălie între neoromânesc și Art Deco, cu firave încercări de supraviețuire ale caselor tipice de mahala, joase, cu intrarea aproape din stradă, cu acoperișurile la nivelul la care se termină fundația micilor blocuri moderniste. 

Casele părăsite, abandonate sau în prag de prăbușire au devenit deja un laitmotiv al Bucureștiului actual. Nu zic că poveștile lor nu merită spuse, ci doar că de data asta chiar îmi doream să găsesc și altceva.

Curțile adânci umbrite de multă verdeață, balconașele cu onduleuri ruginite, porțile cu blazoane misterioase sau cu inițiale tăiate în arcuri semi rotunjite tipic Art Deco-ului, marchizele cu sticlă spartă ce umbresc intrări semi părăsite sau „patrulate de pisici” amintesc de atmosfera aristocratică de odinioară. Zona și-a pierdut demult boieria. Azi o domină mini marketuri și mâncătorii de cartier, bolți întunecate ce maschează curți pline de gunoaie, și ziduri profanate de „artă” stradală.

Am profitat de ușile deschise ale unor blocuri stil Art Deco deschise pentru a pătrunde în holuri interbelice cu scări-melc impecabil păstrate, cu pardoseli cu mozaic colorat și lifturi care aproape ating suta de ani. O intimitate altminteri rezervată doar locatarilor. Am găsit deschisă inclusiv ușa monumentală a palazzo-ului venețian care zice-se că ar fi fost al ziaristului Luigi Cazzavillan. Am ieșit rapid, pentru că multe elemente sunt în prag de prăbușire (ulterior, am admirat mai multe poze de la interior de pe blogul Reptilianului, pe care-l urmăresc tot de mulți ani).

4. Unde poți mânca?

Pe lângă câteva cafenele sau locuri cu meniul zile, am descoperit că aici – adică pe Intrarea Iulia Hașdeu – șade restaurantul Salsa Caliente, cu specific spaniol. Cred că e printre primele astfel de restaurante din București, deschis în 2009. Sangria nu a devenit niciodată la fel populară precum prosecco, nici tapas nu și-au făcut loc pe meniurile oricărui restaurant, ca bruschetele. Dar restaurantul funcționează în același loc, din prima zi. ¡Olé!

5. Vreo plăcuță memorială care ți-a atras atenția?

Pe mai multe case din zonă sunt lipite plăcuțe care să amintească de unul sau altul dintre locatari. Însă eu m-am oprit mai degrabă asupra unei sigle. 

Pe o poartă neagră, impersonală, o inscripție în litere grosiere, de tipul celor pe care învățai să le faci la desen tehnic, anunța acolo prezența Societății Numismatice Române. 

Mi-am dat seama că nu știu nimic despre activitatea acestei societăți. Până la urmă, la cât de neîngrijită era poarta, numele putea foarte bine să fie doar o relicvă pe care nimeni nu s-a deranjat să o mute din loc pentru că oricum nu deranja.

Totuși, Societatea chiar are sediul acolo și desfășoară o activitate constantă încă din 1903, anul fondării sale de către Mihail Sutzu, pe atunci Guvernator al Băncii Naționale a României. Înființarea societății s-a făcut pe fondul unui interes crescut pentru numismatică în acea perioadă, dar și din dorința de catalogare a colecțiilor deținute de câțiva dintre intelectualii finalului de secol XIX, printre aceștia B.P. Hașdeu, Al. Odobescu, Cezar Bolliac. 

Am săpat în memorie după orice detaliu legat de numismatica din România, mi-am amintit că am văzut una dintre cele mai impresionante colecții numismatice la Muzeul Severeanu din București. De-a lungul anilor, doctorul Severeanu a adunat, printre altele, nu mai puțin de 9000 de monede din perioadele geto-dacică, romană, celtică, bizantină, Principatele Române și modernă. A deținut mai multe tezaure monetare, inclusiv cel de la București cu monede de argint sau tezaurul din comuna  Vlad Țepeș, jud. Călărași cu ducați de secol IV. Impresionanta sa colecție, donată statului, a stat la baza muzeului memorial înființat în 1939. Și după cum bănuiam, Severeanu a și fost una din personalitățile marcante ale societății, adică secretarul acesteia începând cu 1913. Pour les connaisseurs, societatea publică periodic un Buletin, care a apărut fără întrerupere din 1904 încoace, inițial tot sub conducerea lui Severeanu. Societatea are și un blog, mai degrabă cu anunțuri legate de trecerea în neființă a membrilor.

6. Ce ai observat ieșit din comun?

Prezența camerelor de luat vederi în aproape orice curte, deasupra mai tuturor intrărilor, chiar și pe zidurile clădirilor părăsite.

7. Alt detaliu curios?

Dublarea numerelor imobilelor pe mai multe străzi din zonă. Cu mici schimbări de stil, dar nu neapărat în altă culoare, altă dimensiune sau cu ceva mai special. Nici măcar mai vizibil decât numărul vechi. Ci doar un număr în plus. Ca un fel de reconfirmare a adresei. 

8.   Ceva ce te-a surprins în zonă?

Nu mă așteptam să descopăr că Francis Ford Coppola a stat într-o clădire de pe Strada Transilvaniei, în perioada în care a filmat “Tinerețe fără tinerețe”. 

9. Ai auzit păsări?

Nu mai țin minte. În schimb, din intimitatea curților mai răzbat uneori sunete fâșâite de radio, frânturi de conversație legate de zăpușeala din aer sau de cine udă florile, sau sfârâitul cărnii pe vreun grătar duminical. Altminteri, păsările s-ar putea auzi, verdeața nu lipsește, ba chiar abundă în curțile părăsite. Pur și simplu nu am fost atentă la ele.

10. Elementul cel mai notabil din plimbarea ta?

Absolut întâmplător am reușit să intru în imobilul cunoscut drept Casa Radu. Spun întâmplător pentru că intrarea se face printr-un gang, deci dacă nu ești locatar sau venit în vizită, n-ai de ce să ajungi aici. Sau poți fi un trecător curios, ca mine, și să intri ca să vezi ce se întâmplă. Așa am găsit ușa deschisă. 

Casa Radu te întâmpină cu o inscripție în mozaic la intrare, impecabil păstrată, dar acoperită de un preș pentru șters pantofii. Azi ne interesează mai degrabă păstrarea unui aspect steril al locului decât să-i punem în valoare frumusețea și particularitatea.

Din cercetările ulterioare, am aflat că imobilul stil Art Deco a fost comandat de Radu Teodorescu, investitor și dezvoltator din epoca interbelică. Imobilul a fost proiectat și construit între 1931-1933 de către arh. Nicolae Georgescu, autor al primei clădiri de apartamente de pe Calea Victoriei, a clădirii actualei Primării a Sectorului 1 sau a Halelor Domenii.

Imobilul și-a păstrat în linii mari aspectul până în ziua de azi, inclusiv numele arhitectului, pe arcada de intrare în gangul de la stradă. La exterior, balcoanele închise cu termopan anulează parțial linii lor rotunjite, un detaliu specific stilului atât de elegant. Dintr-o fotografie de epocă din Revista Arhitectura, se poate vedea că la ultimul etaj existau de asemenea două ieșiri simietrice cu colonade – ambele anulată de febra închiderii oricărui spațiu liber pentru a câștiga, chipurile, și mai mult spațiu. Tot la ultimul nivel, se pare că s-a intervenit în structură pentru uniformizare, anulând aspectul retras, alt detaliu specific acestui stil. În schimb, gangul cu faianță colorată care te conduce spre ușa de intrare originală, mozaicul impecabil sau casa liftului cu elemente ornamentale sunt detalii care s-au păstrat.

Probabil sub imperiul detaliilor pe care le tot căutasem în plimbare pe blazoane, pe porți, pe ziduri, pe o clădire renovată de pe strada Transilvaniei mi-a sărit în ochi un mic mozaic într-un cerc. Părea să înfățișeze o insectă. L-am pozat din toate unghiurile, să se vadă cât mai clar, ca să pot descifra misterul.

Am căutat avid clădirea, strada, istoricul și n-am dat de nimic notabil, doar de niște obscurități. Apoi, la o cercetare a stadiilor anterioare ale clădirii, de dinainte de renovarea recentă, am descoperit că mozaicul nici nu exista.

Deși clădirea are mai mult de 100 de ani, poate că istoria notabilă a ei abia acum începe. Poate că peste încă 100 de ani cineva va scrie ceva despre vreo personalitate care va fi locuit în “casa cu medalion mozaicat”. Și astfel, istoria zonei Popa Tatu se va îmbogăți cu poveștile descoperite de alți și alți curioși ca mine, care se încăpățânează să păstreze vie memoria locului și să o încadreze cumva în contextul mai mare al unui oraș care se agață încă de trecutul său fermecător, dar nu știe cum să și-l pună în valoare.