Vatra Dornei – Dorna Candrenilor – Poiana Negri

Prima zi pe Via Transilvanica a început cu niște detalii de care voi ține cont la o dată viitoare, a continuat într-un ritm admirabil și s-a încheiat mai devreme decât timpul scontat, cum altfel decât fără vlagă. Dar punctul terminus a meritat tot efortul.

Este o etapă care se poate parcurge și cu bicicleta, de dificultate medie spre mare, având câteva porțiuni mai accidentate. Din experiența mea de biciclist, porțiuni unde ar trebui mers pe alături, mai ales dacă există și bagaje, ar fi o parte din traseul de început, posibil coborârea spre Moara Dracilor (din cauza terenului), și ultimii 2,3 kilometri (pentru că se intră pe pășunile oamenilor, în iarbă necosită).

Este o etapă în care se poate sta cu cortul atât în Vatra Dornei, cât și în Poaiana Negri (vezi mai jos). Din ce mi s-a spus, și în Dorna Candrenilor există un camping amenajat.

Am confundat locul de plecare în prima zi, crezând că este vorba de pârtia Veverița. Ghidul zice de că intrarea în traseu e la baza pârtiei de schi. De fapt, e vorba de traseul telescaunului. 

Greșeala ne-a costat 1.5 km, care puteau fi vreo 2-300 de metri…

Ce nu zice ghidul

Telescaunul funcționează – costă 30 de RON dus-întors, sau 15 lei pe un singur sens. Plimbarea până jos durează aproape o oră, dacă îl luați la urcare. În scaun, pe oricare dintre sensuri, se stă 30 de minute. Este o alternativă destul de bună de economisire de timp, efort și energie, dacă bugetul o permite. 

Cu toate pânzele sus de la prima oră, se estimează că în circa 2-2.5 ore se avansează de pe la 850m la 1250m, până în vârful pârtiei. Nu strică puțină băgare de seamă la micul dejun, ca să rămână la căldurică în stomac.

Ne-am dat seama târziu că puteam să nu înnoptăm în oraș, ci sus, fie la cort, fie la căsuțele aproape noi, unde cazarea e 100 RON/ noapte, adică mult mai ieftin decât în oraș.

Altfel, urcarea este într-adevăr abruptă, cu vreo două porțiuni mai blânde. Traseul este comun într-o mare parte cu cel care duce spre Rezervația 12 Apostoli, triunghi albastru. E mare tentația de-a urma triunghiul, căci merge de-a dreptul pre vârf, prin bălării. Via o ia pe ocolite, dar cu sens, căci altfel călătorul ar pierde o traversare printr-o pădure de basm cu brazi uriași, cu tufe de zmeură aproape intacte și priveliști frumoase deasupra orașului. 

Pe când am ajuns noi sus, s-a pornit și telescaunul, adică la ora 10. Am făcut un popas binemeritat de apă și cafea, apoi am continuat.

Spre Moara Dracilor – un loc bun de tras sufletul și reumplut sticlele cu apă rece de izvor

Urmează un drum forestier nepietruit prin alte păduri de brazi, cu panorame ocazionale care se întrezăresc prin desișul coroanelor. Pădurile sunt tăcute, răcoroase, pe alocuri întunecoase și pustii. Din când în când se observă urme de animale sălbatice, și câteva de om.

E o ocazie bună de strâns ciuperci, dacă vă pricepeți la a le deosebi.

Din vârful pârtiei telescaunului, drumul este aproape într-o continuă coborâre, cu doar câteva  urcări ușoare până spre Moara Dracilor. În apropiere de Moara Dracilor, Via se desparte de triunghiul albastru. Aici e loc bun de vărsat năduful pe cei care strică drumurile cu bolizii lor – ATV, 4×4 sau ce-o mai fi. Dacă te prinde ploaia pe porțiunea asta, intri în noroi până la glezne.

Se continuă cu un alt forestier, pietruit – unul din multele forestiere care alcătuiesc traseele de pe Via Transilvanica. E lung cât o zi de post – adică 5 km și duce la marginea Dornei Candrenilor.

Cine prinde din treacăt vreo mașină din cele care cutreieră drumurile astea, e recomandat să-și încerce norocul, căci n-are nimic de pierdut. Ba din contră, se câștigă timp și picioare mai odihnite.

Într-adevăr, pădurea e liniștitoare și e o ocazie numai bună de admirat brazii falnici, acum cât mai sunt. Căci munții de trunchiuri tăiate așteaptă pe marginea drumului să ia calea exportului, poate.

După cei 5 km se ajunge la marginea Dornei Candrenilor

Care e o bijuterie de sat răsfirat pe dealuri, cu case mândre și pajiști mai îngrijite și mai arătoase decât tot parcul din Vatra Dornei. Iar verdele crud ne-a însoțit de-aici încolo, fără să se veștejească în ciuda căldurii arzătoare.

Poiana Negri e la doar 5 km depărtare și pare aproape pentru călătorul cu dureri de picioare și sete de apă proaspătă, să nu zic bere.

Dar e cale destul de lungă și începe cu un asfalt încins, care nu e deloc blând cu picioarele bătătorite după drumul forestier. Asfaltul devine treptat un drum pietruit, șerpuitor. Traversează poieni cu flori, deal după deal, printre șiruri de case, prin porți solide care trebuie deschise și închise.

Fiind final de traseu, abia ne-am putut bucura de mirosul florilor și al ierbii proaspăt cosite, și de pitorescul cărării.

Poiana pestriță

Comuna pare aproape; după deal, cum s-ar zice. De fapt, e după multe dealuri, sau după multe curbe, căci drumul cotește mult până să coboare definitiv la pensiunea Bella Vista (care poate fi o opțiune de cazare) și, la câțiva metri, la pensiunea Poiana.

Noi am stat la Poiana, căci oferă și loc de cort – adică un petec de pământ la alegere. Nu se taxează nici faptul că le culci iarba, nici apa sau curentul consumate. Dar condiția e să consumi ceva de la restaurant.

Primirea a fost călduroasă, în ciuda aglomerării. Mulți localnici vin să mănânce aici și să petreacă niște ore prin leagănele sau șezlongurile răsfirate pe tot domeniul. Există locuri de cazare în vreo 3 clădiri, plus căsuțe, și se găsesc câteva locuri de cort cu acces la o baie comună unde merg și cei de la căsuțe sau musafirii aflați în trecere.

În ciuda lumii pestrițe și a aglomerării, e loc pentru orice călător. Fie că vrei să admiri în liniște valea, să joci o tablă, să stai la frontală, să intri în vorbă cu localnicii, să-ți pui muzică din boxa ta, să te uiți la serialul de care nu te poți desprinde – vei găsi unde. Și peste tot miroase a iarbă verde și a proaspăt cu toate mașinile care umplu parcarea până târziu în noapte.