traseu via transilvanica

Via Transilvanica: Pregătiri și Vatra Dornei

Acum niște ani am auzit prima oară de Camino de la cineva care reușise să îndeplinească o premieră personală pe mai multe paliere: să meargă pe jos mai mult de 2,3 km pe zi, să fie singură pe un astfel de traseu, sau chiar să aleagă un astfel de traseu în primul rând. A ajuns la Santiago de Compostela, în cele din urmă, iar drumul a fost o revelație. A revenit pe el în vreo două rânduri.

Tot atunci, din publicul care o asculta, au răsărit alți foști „mergători”, inclusiv sexagenari care făcuseră de câte 3,4 ori drumul.

Între timp, a apărut și la noi Via Transilvanica.

Mult mai aproape și mult mai accesibil, motive suficiente pentru a dobândi întâietate în șirul de încercări.

Nu are semnificația mistică sau religioasă. Nu are neapărat pretenția unui drum inițiatic (deși poate deveni, pentru unii). Dar vine cu promisiunea de a uni colțurile tării, traseele deja existente și, eventual, oamenii care le vor parcurge încurajați de existența unor marcaje și a altora care au trecut pe-acolo înaintea lor.

satul sieu bistrita-nasaud

Întâmplarea face ca traseul să traverseze dealurile bistrițene încadrate sub denumirea de Ținutul de Sus. De aici se trage și a rămas o parte din familia mea, mai exact din Șieu. Pe-aici mi-am dorit de mult să ajung, iar finalul de traseu – sau un final de traseu – să fie în livada de unde ne luăm aproape an de an merele, perele și prunele.

livada sieu bistrita
dealuri sieu bistrita

Bine, traseul nu trece chiar pe-acolo, ci prin două sate învecinate – Posmuș, cu vechiul conac Teleki aflat cum altfel decât într-o stare avansată de degradare și cu drumurile lui veșnic murdare și mirosind a balegă și Șieuț, unde am aflat că există o pensiune agroturistică. Zona nefiind, de altfel turistică. 

parau sieu bistrita

În mintea mea, traseul se contura perfect: de la Vatra Dornei, unde se ajunge ușor din București, cu cușeta de noapte, în legănarea ușoară a trenului, până la Șieu, în livadă. De aici se face ușor legătura cu Tg. Mureș, pentru o binemeritată odihnă.

Puncte intermediare: Poiana Negrii, Lunca Ilvei, Periș și Jeica. Am inclus și o abatere pe la lacul de acumulare Colibița, această Mamaie e nordului înțesată de pensiuni cu piscină proprie ca să nu se scalde tot poporul în lacul cu apă stătută (și cu prețuri mari, proprietari aroganți și atmosferă complet neprimitoare, după cum aveam să aflu mai târziu).

Se anunțau circa 140 km de cărări prin păduri umbroase, drumuri forestiere, pășuni, și asfalt, cu urcușuri și coborâșuri, uneori abrupte, alteori mai line și prelungi, cu zone liniștite sau, dimpotrivă, care necesită atenție sporită din cauza posibilității apariției animalelor sălbatice sau a câinilor de la stânile dimprejur.

turma sieu bistrita

Așa că m-am pregătit.

M-am pregătit fizic. De fapt, mi-am zis că ultimii zece ani de hălăduiri prin munți și dealuri pe orice vreme mi-au fost o lecție bunicică. La fel și zecile de ore de dus rucsacul în spate, cu toate cele de trebuință pentru câteva seri și nopți liniștite în vârf de munte sau pe la cabane. Plus cele câteva ture serioase de bicicletă și cele câteva semimaratoane din CV. Adică am învâțat lecția cu foile de ceapă, lecția cu aranjarea rucsacului, lecția cu fluierul, lecția cu trusa medicală, lecția cu alegerea încălțămintei sau cea cu pedichiura atent pregătită. Inclusiv lecția în caz de rătăcire a traseului…

M-am pregătit psihic. Știam că va urma să fac pas după pas, zilnic, timp de cel puțin 8 ore, cu greutate în spate, pe niște drumuri nesfârșite, prin soare sau chiar ploaie, deseori într-o liniște deplină. La capătul lor, urma să ridic cortul, în locuri destul de sigure, sau să găsesc o cazare rustică, în funcție de loc și de vreme. Cum traseul gândit ar fi ținut 7 zile, eventual cu una de odihnă, n-aș fi fost scutită de febră, de dureri musculare, de bătături, de arsuri, de bășici. Toate suportabile, la fel cum au fost și în alte ture.

bagaj via transilvanica

Mi-am pregătit toate mărunțișurile și lucrurile care urmau să intre în rucsac – de la saci de gunoi la mâncare uscată, cabluri, protecții de ploaie, cănuță, ceva haine, două perechi de încălțăminte. Planul inițial includea și un primus, la care am renunțat pentru că dintr-un sac de dormit (gros, e-adevărat, dar a fost alegerea corectă) și două tricouri am umplut rucsacul – încă nu știu exact cu ce. Baza cortului a venit oricum deasupra – restul l-am „externalizat”. Am făcut, deci, rucsacul de vreo 10 kg, la care s-au adăugat cele 2 kg de aparat foto și un litru de apă. Aș fi putut renunța de un încărcător de baterii și un GPS vechi, pe care n-am reușit să pun traseul ca lumea. Oricum nu l-am folosit pentru că traseul e marcat bine și dacă te ții după el. Noi l-am rătăcit totuși o dată…

Vremea se anunța…nici nu știu cum se anunța pentru că am renunțat să mă mai uit la buletine meteo online. Fie ce-o fi! Dacă era să plouă, ploua oricum. Cu tunete, cu fulgere, asta e, ne adaptam din mers.

N-a plouat, abia dacă s-au strâns câțiva nori de ploaie, doar ce-a mai adiat vântul câteodată. Seceta din sud e și în nord. 

Traseul l-am început într-adevăr la Vatra Dornei.

via transilvanica vatra dornei

De aici pornește ultima etapă din ținutul Bucovinei, conform ghidului călătorului pe Via Transilvanica. Dar n-am ajuns acolo cu trenul de la București, ci cu un microbuz din Tg. Mureș. Un microbuz cu 9 locuri, inclusiv șoferul, din care toate erau  ocupate. Om lângă om. Am stat cu mască, n-am atins nimic, am ajuns în siguranță, pentru un preț dublu față de cât este în mod normal (cred) călătoria. Șoferul s-a ferit să ne spună prețul de la început sau pe parcursul călătoriei, repetând că la final ne taie bon, oricum. N-am înțeles de ce s-a ferit că doar n-am fi fugit cu rucsacii din portbagaj. Dar într-adevăr, la final a rupt bon: 100 RON/persoană.

Am avut la dispoziție câteva ore în ziua de dinaintea plecării de admirat ceea ce odată a fost o perlă a turismului bucovinean, Vatra Dornei.

Astăzi, a rămas doar un oraș prăfuit, plin de mașini. Pe pietonala împânzită de terase, localnicii beau câteva beri și mânâncă o pizza. În parc tronează niște panouri de investire a unor fonduri europene, deși nu știu în ce anume s-au băgat: vegetația crește nestingherită peste tot, Izvorul Sentinela e dezafectat, chioșcurile vând aceleași chinezării ieftine, la cele câteva terase improvizate se vând mici, bere, și kurtos. Niște străini încercau să cumpere ceva de mâncare și vânzătoarea se tot scuza că nu vorbește engleza. Cam pe-aici stăm cu turismul. Cazinoul e, în sfârșit, în renovare și, ce să vezi, mai nimeni nu vrea să se angajeze zidar.

Am ales o cazare centrală. Recomandarea e să fie o cazare cât mai aproape de intrarea în traseu. N-am nimerit-o, pentru că am confundat punctul de plecare… M-am consolat cu un papricaș de hribi.

În așteptarea mâncării pe terasa improvizată în parcarea hotelului, am citit panourile de prezentare ale comunelor din zonă – Coșna, Dorna Candrenilor, Pojorâta, Crucea, Șaru Dornei. N-aș zice că se întreceau în a veni cu oferte cât mai atractive pentru turiști, ci mai degrabă că ofereau un tablou complet al posibilităților: de la trasee de munte prin Călimani, la trasee MTB, rafting, glamping, plimbări cu cai, sau zboruri de agrement de pe aerodromul Floreni. Două săptămâni în zonă și nu v-ar ajunge să vă trageți sufletul la câte sunt de văzut și făcut! Nu mai zic de sporturi locale care se întâmplă o dată pe an precum plutăritul. Deci cercetați zona cu încredere.

Se continuă cu ținutul Dornelor (traseu, provocări, locuri de campare/cazare)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enter Captcha Here : *

Reload Image

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. More information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close