Lungul drum spre mare v2

cu bicla spre mare

Cernavodă – Capidava – Siliștea – Pantelimon – Cheile Dobrogei – Târgușor – Gura Dobrogei – Corbu – Costinești – Vama Veche – Mangalia

  Ziua 1

Pentru a doua oară, m-am pornit cu bicicleta spre mare. De data asta mai târziu – vara deja își intrase în drepturi -, și pe un alt traseu față de data trecută. Un traseu mai scurt, mai puțin fermecător ca peisaje, însă cu mai multe provocări tehnice.

Până la Cernavodă am luat-o calm cu trenul, cu bicicleta pusa la loc sigur într-o dubă bike friendly. Am recuperat-o în gară la Cernavodă și am echipat-o cu un bagaj ușurel, în ciuda volumului pe care l-a avut. Cu toate astea, tot drumul mi s-a părut că trag pietre de moară după mine, iar portbagajul mi-a și jucat feste.

În Cernavodă am început, promițător, cu o poză de grup. Apoi am atacat vitejește dealurile din oraș, și ne-am oprit după primul – adică după nici 5 minute, pentru că se raportase și prima pană. Riscul meseriei… Ne-am oprit apoi după alte 10-15 minute, pentru că se rătăcise traseul. Părea că universul este potrivnic înaintării noastre prin preerie  Podișul Dobrogei.

Când te îndrepți spre mare, aproape din orice alt punct al țării, îți zici că ar trebui să mergi în coborâre, că doar te îndrepți spre cea mai joasă altitudine. Cu toate astea, Podișul Dobrogei nu m-a dezamăgit nici de data asta cu succesiunea de deal după deal, de urcări domoale, uneori șerpuitoare, pe care le zărești amenințătoare încă de departe, urmate de coborâri furtunoase.

Dunărea ne-a însoțit o vreme, tăcută, după care noi am părăsit-o, pentru a lua drumul Capidavei. Am eșuat în tentativa de a vizita cetatea, pentru că era încă în restaurare, fără un termen precis de reintroducere în circuitul turistic.

Am încetat să mai contorizez eșecurile acestui început de tură. Prin soarele deja arzător al zilei, am continuat plini de speranță să mâncăm kilometri. Rapița deja se trecuse, lăsând locul câmpurilor nesfârșite de maci. Covoarele roșii, presărate ici, colo, de câte o pată mov, m-au făcut să uit, uneori, de efortul urcărilor. Macii și mirosul înnebunitor de salcie.

   

Pentru un strop de adrenalină am avut parte și de off-road, spre disperarea bietei mele biciclete, care a protestat din toți rărunchii pe pietrișul neprietenos. Am protejat-o cum am putut mai bine, iar când n-am mai putut, am rămas în urmă, doar eu, pietrișul, și o tăcere somnolentă în miezul căreia se auzea doar foșnetul halucinant al lanurilor. Din loc în loc, câte un mac răsărit proverbial din piatră seacă. În față, punctele colorate ale colegilor de pluton, devenite deja elastice sub soarele dogoritor. Iar loc de umbră, nici poveste. Și totuși, nu ne-am răbdat să nu facem o poză în lanul de maci!

Satele din această parte a podișului m-au surprins la fel de plăcut cu frumusețea lor simplă – sate sărace, curate, liniștite, departe, foarte departe de toate tulburările din țara asta. Sate care trăiesc de pe-o zi pe alta, cuminți, în treaba lor, nederanjate și neștiute de mai nimeni. Sate fără pretenții, cu magazie pline cu de toate și totuși cu aproape nimic pentru niște orășeni ca noi, îmbrăcați în poliester, care dau buzna în căutarea unui minim de confort care se cumpără cu bani. Sate neasfaltate, încă, în anul de grație 2018, an în care însuși ministrul Transporturilor declară nonșalant că asfaltarea și investirea în autostrăzi ar încuraja oamenii să emigreze în număr mai mare. E-n regulă, domnule ministru, oamenii or să emigreze și în căruțe cu coviltir, ca-n Evul Mediu, dacă le va ajunge cuțitul la os!

Revenirea la asfalt a fost mană cerească. La fel și popasul prelungit și berea din comuna Crucea. Bine, berea s-a dus fix în călcâie, iar primii kilometri, până la revenire, au fost…ucigători

Eolienele tot mai numeroase au început la un moment dat să bată aerul cu sete, iar norii cenușii ne-au amenințat cu ploaia. Ne-am continuat, totuși, drumul spre Cheile Dobrogei, pe care le-am ajuns la ora de aur a fotografiilor perfecte.

Cheile – mărunte, întinse pe o suprafață destul de mică (se străbat în 2-3 minute cu mașina) – ne-au întâmpinat cu un izvor cu apă curată și pură…pe care eu l-am evitat, de lene să mai car apă. Mi se par foarte nedreptățite aceste chei. Nu sunt remarcabile în înălțime, și totuși oferă trasee de escaladă. Nu sunt renumite, deși pot deveni un subiect spectaculos de fotografie, mai ales la apus sau în miez de zi, pe un fundal de nori pufoși. Nu sunt promovate, însă cunoscătorul poate găsi locul liniștite de campare puțin în afara lor, dar nu pe teritoriul lor – așa cum am văzut câteva persoane lipsite de respect desfâșurându-și cortul la adăpostul rocilor preistorice. Noi am campat mai retras, pe malul unui firicel de apă, în susur de greieri și în orăcăit de broaște.

  Ziua 2

Din a doua zi, mi-au rămas în minte comunele Târgușor și Corbu. Prima, pentru imaginea impecabilă cu care ne-a petrecut. Iar Corbu – poate că multă lume, venind dinspre Constanța, îndreptându-se spre plaja deja dezvirginată, nu îl cunoaște. Însă comuna este foarte lungă și foarte frumoasă, cu garduri spoite în alb, case gătite, cu grădinițe la drum și alei măturate. Pentru mine, a fost surpriza turei. Asta și Schitul Sfântul Dionisie Exigul –  bine, numai schit nu mai e, pentru că deja mi se pare prea bogat. Și popular printre localnici, care își ferfenesc mașinile pe drumul neasfaltat care duce aici.

Seara, am campat la Costinești. Nu oriunde, ci în câmp. La marginea stațiunii. Cu vedere la mare și toalete cât se poate de publice. N-am mai fost la Costinești de vreo 20 de ani, însă l-am găsit cam trist, fără prea multe de oferit și, deci, fără turiști. La câțiva metri de noi trecea tren după tren spre celelalte stațiuni – mai toate cu vagoanele goale. De dimineață, am admirat faleza pustie, presărată de gunoaie; am coborât la apă și am fost întâmpinată de valuri uriașe – și am retrăit trauma pe care în urmă cu 20 de ani am trăit-o tot aici, când un val enorm m-a trântit la pământ.

  Ziua 3

După ce ne-am dezmorțit am pornit spre Vamă prin stațiuni. N-am făcut niciodată drumul prin stațiuni de la un cap la altul. Mai toate erau pustii, cu plajele însorite, însă fără turiști. Nicio mașină luxoasă, nicio manea, niciun radio asurzitor, nici miros de mici, nici gălăgie, nici vânzoleală. Doar multă liniște. Am trecut și pe lângă Balta Manglia, dintre Cap Aurora și Saturn, pe care întotdeauna am văzut-o doar din tren și întotdeauna mi-am dorit să o văd de-aproape. Restul drumului până în Vamă e deja o banalitate. Iar Vama m-a dezamăgit cu agitația modernă și cu prețurile ei nejustificate. Fără corturi pe plajă, doar cu terase și muzici colorate, cu aceleași gablonțuri și aceiași pierde-vară care împletesc codițe sau cântă la chitară pe aleea principală, și care, presimt că în curând nu se vor mai încadra în peisaj, și vor trebui să-și mute cuibul.

Leave A Comment

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. More information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close