București Obor gară (tren) – Lehliu-Gară

Lehliu – Valea Argovei – Manastirea – Călărași (bac) – DN3 – Ostrov – Băneasa – DN 391A – DN 391 Negru Vodă – Limanu – 2 Mai – Vama Veche

Pe scurt a fost cam așa: Lehliu – Călărași-Vama Veche, nopți la cort, șosea lungă cât vezi cu ochii, sate pitorești, mulți gură-cască, bac, rapiță, vii și livezi, coborâri nebune cu 60km/h, diferență de nivel – totală – de cca 2000 m.

Povestea lungă

Ziua 1

…a început într-o seară de joi, în care am fentat prima sută de km, cum îi șade bine biciclistului care se respectă. Chiar dacă n-am meritat, am băut o bere la Lehliu-Gară (ieftin!) și-am întins cortul pe Valea Argovei.

Ziua 2

În calmul dimineții, am admirat în tihnă locul în care campasem: în dreapta apă și dealuri de rapiță, în față apă, în stânga câmp și corturi și oameni care-și vedeau liniștiți de micul dejun și de pregătiri. Nici măcar pescarii nu-și făceau simțită prezența (că sperie peștii).

Însoțiți de un soare (încă) prietenos, am descoperit județul Călărași: cincizeci de oameni, colorați, aliniați, cu bagajele în spate, formând un șarpe lung cât ziua de post.

Am trecut prin sate frumoase, aranjate cât mai bine din puținul lor, cu case îngrijite, grădini, și flori, și bancute la poartă. Am primit primele saluturi din mână, primele urări de sănătate și vorbe de încurajare pentru cei care rămâneam rătăciți de pluton. Mi-au rămas în minte băbuțe care-și duceau mânile noduroase la gură și râdeau știrbe, ca niște copii care primesc o acadea, oameni care ne primeau în curțile lor pentru apă din fântână sau toaletă, bătrâni care ne urmăreau trecerea sprijiniți în toiaguri, nostalgici după tinerețea care le trecea prin fața ochilor. O băbuță uitase câți ani are, dar știa bancuri cu Băse și Ponta…

Am traversat Dunărea cu bacul, de la Călărași la Ostrov, și-am înaintat în peisajul dobrogean, cu dealuri de vii și livezi, cât cuprinzi cu ochii. Dunărea a șerpuit tăcută în stânga noastra o bună bucată de timp. Peisajul, complet schimbat: case cocoțate pe dâmburi, cu scări care urcau la porți, ca spre niște cetăți; cai liberi, turme felulurite, cârduri de gâște și pui, și porci plecați în „explorare” prin sat.

Am traversat câteva sate de țigani; ne-au urmărit cu ochi mari, apoi aproape ne-au înconjurat la magazinul din sat – desigur, erau doar curioși.

Noaptea am petrecut-o lângă Băneasa, în pădurea Cogea Cor – irelevant numele, mai relevant faptul că prezența noastră a fost imediat anunțată și, pe când stăteam liniștiți la un mic foc făcut cu ceva vreascuri, proprietarul locului a venit în recunoaștere. Ne-a cerut doar să lăsăm locul curat, ceea ce-am și făcut.

Ziua 3

De dimineață, din nou pe cai, că s-a și filmat! Șarpele nostru de bicliști a făcut senzație pentru toți ciobanii pe lângă care am trecut. Toți scoteau smartphone-urile  de te miri de pe unde să facă poze și să filmeze. Probabil că am fost momentul lor de „extraordinar” pe ziua aceea în toată neclintirea  care-i înconjura, iar ei au devenit la rândul lor extraordinari când au povestit mai departe ce au văzut.

Am trecut pe lângă copii care ne strigau „hello” crezând că suntem străini și care așteptau, simpli și frumoși, un gest binevoitor sau un surâs din partea noastră; copii pe marginea drumului, mirați, săritori, pofticioși, curioși, unii chiar bătuți sub ochii noștri pentru curiozitatea lor de cei care făceau legea în sat.

Am trăit sentimentul de infinit înaintea unui urcuș nesfârșit la capătul căruia se vedea doar orizontul, și senzația de sfârșeală la apogeul lui, când, dincolo de linia orizontului, aștepta, cu benzile libere, un altul. Iar tot efortul și-a aflat răsplata în adrenalina câtorva coborâri nebunești, la 50-60 km/h.

Tot drumul am adulmecat miros de rapiță, de grajd, de liliac (ca era în floare), de câmp jilav, de verde crud, iar pe final și de ploaie mizerabilă și haine ude.

Am ajuns în a treia zi într-un 2 Mai aproape părăsit, pe ploaie. În a patra zi am făcut ultimii kilometri până în Vama care se se dezmorțea molatic, sub un soare plăpând, abia ieșită din amorțeală, beție și gunoaie.

Ziua 4

Ne-am întors la București cu trenul; bicicletele în vagon, pe scaune, noi, pe jos…sau pe unde-am apucat.