Poiana Negri – Poiana Stampei – Lunca Ilvei

Pe când pregăteam traseul, am sunat unul din contactele menționate în ghidul călătorului în legătură cu posibilitatea de a campa pe lângă cabana Silhoasa din Lunca Ilvei. Domnul Rus, foarte amabil, mi-a sugerat că mai bine continui drumul spre Dealul Fraului că acolo e loc de cort la stână. Numai treceți dealul; nu-i departe, mi-a zis. Știind că am fi venit după 20 de lungi kilometri, am insistat că vreau să rămânem în Lunca Ilvei, pentru că știu ce înseamnă când un localnic îți zice că doar treci dealul și-ai ajuns la destinație…

Cu toate astea, a doua zi de Via Transilvanica a început cu o rătăcire și s-a încheiat cu o certitudine: bășicile tot mai multe și mai mai mari…

Traseul se poate face cu bicicleta până la Grădinița, fiind de dificultate medie. De acolo, se poate căuta și urma drumul județean spre Lunca Ilvei. Dacă alegeți să continuați în şa, urmează o porțiune care se va parcurge aproape integral pe lângă bicicletă. Se poate campa vizavi de cabana Silhoasa (eventual cu anunț în prealabil), dar e departe de comună, aproape de pădure, fără apă.

Când ceața era încă deasă pe vale, am strâns cortul și ne-am pregătit de micul dejun. Soarele se întrevedea prin aburii lăptoși. Așa că bănuiam că în câteva ore, până mâncam și strângeam chingile rucsacilor, ziua avea să se însenineze.

Ce nu zice ghidul

Am pornit cu forțe noi în căutarea marcajelor. Poiana Negri fiind ofertantă cu locurile de cazare, e posibil ca drumețul să nu stea în locurile menționate în ghid, ci în altă parte. Așa că indicațiile legate de intrarea în traseu mi s-au părut puțin confuze. Cum, însă, alții nu s-au rătăcit, problema a fost la noi.

Am mers o bucată de drum pe asfalt. Am întrebat la un moment dat de un drum forestier care duce spre Poiana Stampei peste deal și ni s-au indicat mai multe posibilități. Ghidul zicea de unul anume, totuși. Am continuat până am dat de școală și de o bornă. Și de un drum forestier care o lua pe alături – exact de căutam.

E important, totuși, ca pe acest sens de mers, să treceți de bornă și de căminul cultural…

Punct ochit doar – Poiana Stampei, în centru

Ne-am avântat pe cărare, deşi nu exista un indicator în acest sens. Am intrat în pădurea deasă de brazi, dar marcajele nu se mai arătau. Am decis să ne întoarcem, dar am făcut greșeala să nu se întoarcem la bornă, ci să rămânem pe deal, la baza pădurii.

Am coborât doar eu de tot și, discutând cu o localnică, am întrebat din nou de un drum spre Poiana Stampei. Și ea mi-a zis de mai multe posibilități. Dar mai ales să o luăm drept pe la buza pădurii și să ne uităm după case. Un fel de să trecem dealul prin grădinile oamenilor (sărind pârleazul). Chipurile, așa aveam să dăm în drumul bun, și-apoi îl puteam urma. Am zis să mai caut și marcajul, pe care l-am găsit tot pe asfalt, la câteva sute de metri de școală.

Cum însă perspectiva de a o lua de-a dreptul înainte, chit că săream multe pârleazuri, era mai la îndemână, am ales varianta asta.

Ne-a costat mult efort și timp pierdut. Am bălăurit pe pășuni întinse, prin iarbă necosită, pe alocuri mlăștinoasă, urmărind în zadar pădurea, pierzând tufele de zmeură pomenite în ghid.

Lecția: întocmai cum Harap-Alb trebuia să se ferească de Omul Roş, aşa şi eu mă voi feri pe viitor de sfaturile localnicilor de a trece dealul după ochi. Şi-o să mă întorc la marcaj.

Am dat în sfârșit într-un drum mai acătări, care părea să meargă în direcția bună. Deja eram cam în vârf de deal. Am apucat-o pe el, deși, din nou, nu găseam marcaje. Însă la scurtă vreme am ieșit din pădure, și-am auzit undeva, dincolo de niște bălării,  tumultul șoselei principale. După încă ceva timp de mers, am observat în zare Poiana Stampei. Doar că drumul pe care noi ne aflam nu cobora în comună, ci la vreo 7-8 kilometri depăratare, în Pilugani. Ne-am resemnat și-am început să coborâm anevoie pe pietrișul care ne fugea de sub picioare.

Am trecut pe lângă un localnic care trăgea liniștit dintr-o țigară pe marginea cărării. Ne-a salutat, i-am răspuns, am întrebat de Poiana Stampei. Ne-a arătat-o, încântat, în zare. Noi nu eram prea încântați. A zis că dacă o luăm de-a dreptul prin iarbă, la vale (deci nu pe cărare, ci sărind alte pârleazuri), cu atenție la cablurile electrice întinse ca să împiedice trecerea vitelor care pășteau. Nu ne era de cabluri că trecusem de zeci, fără curent, ci de tentația drumului „drept”. 

Am ezitat și ne-am decis să rămâne pe cărare. Eu deja simțeam bășicile crescând amenințător prin șosete.

Aproape de drumul principal, am intrat de bunăvoie în spatele unei dube de marfă – care n-avea ferestre sau guri de aerisire, dar avea loc de doi rătăciți. Ne-a dus omul până în centru în Poiana Stampei, unde ne-am dres amarul cu o apă minerală.

Granița dintre Suceava și Bistrița-Năsăud. Atenție la urși

Apoi am reluat drumul, „ultimii” 12 kilometri din ziua aceea. Începutul a fost promițător, relaxant, traversând cel mai frumos sat din comuna Poiana Stampei – Teșna – cu macii încă roșii legănându-se pe marginea drumului, cu case mândre, grădini încărcate cu de toate, și oameni care s-au oprit din treburile zilnice să ne ureze drum bun.

Am urcat treptat până în deal, în satul Tătaru – o altă minunăție de loc desprins de tot ce se întâmplă în țara asta. Unul din acele sate unde școala stă să cadă și unde, cu siguranță, copii nu învață de pe tablete. Mai degrabă se duc la fân.

Acolo am realizat că ritmul e cam lent, dar un popas tot am făcut în cel mai înalt punct, de unde urma coborârea spre satul Grădinița.

Satul propriu-zis a rămas pitit pe după dealuri, căci am văzut doar câteva case răsfirate, am trecut pe lângă Tinovul Larion , și-am făcut slalom printre craterele mlăștinoase formate de căruțe, tractoare și alte cele.

La intrarea în pădure am întâlnit și primul semn fioros: zonă frecventată de urși. Mai aveam câteva ore până la lăsarea serii așa că am grăbit pasul, în tăcere, pe drumul pietruit care a fost nu neapărat lung, dar o cireașă nedorită pe tortul acelei zile.

După câțiva kilometri, am cotit-o spre o altă pădure, de data asta parte dintr-un Sit Natura 2000. Aerul a devenit tropical, foarte umed, iar pădurea întunecoasă, cu vegetație luxuriantă și, desigur, puzderie de țânțari agresivi.

Din nou, nu ne-am bucurat prea tare de această porțiune, în parte din cauza oboselii, în parte din cauza umezelii și a țânțarilor.

Ultima coborâre, extrem de abruptă printre brazi aduce, pentru cei care ştiu, cu traseul Grohotiș – Garofița.

Undeva la capăt de pădure, există un observator de animale sălbatice unde se poate urca și aștepta… o minune. Abia dacă am ridicat ochii spre el și energie n-am mai avut să-l trag în poză.

Ultimii 4 kilometri

Avertizarea de urși ne-a însoțit până la final, chiar și pe acest drum pietruit care ducea spre Lunca Ilvei. Am tot sperat la apariția unui camion salvator, dar nu s-a arătat nimic.

La capătul drumului ne-a așteptat un loc de campare promis de domnul Rus, pomenit la început, cu un iaz, 3 băncuțe și o țeavă din care picura puțină apă. Prea puțin primitor fiind, am renunțat și-am mai mers 1 km până în sat, la Pensiunea Rustică Avram.

Cine caută cazare în comuna Lunca Ilvei, ar fi întrebarea logică. Nu știu, dar pensiunea are vreo 8 camere, iar restaurantul cu siguranță servește drept sală de nunți locale. Dispune și de un foișor generos, la bar se servește bere la halbă, așa că floarea comunei se adună pe-aici pentru o șuetă la apus de soare. Și noi ne-am așezat tot acolo, am primit vișinată din partea casei și o porție de castraveți în saramură. Au mers excelent cu pateul vegetal, conserva de ton și pâinea uscată din traistă (n-aveau ce să ne dea de mâncare…).

Găseşti aici şi prima parte din traseu, ținutul Dornelor.