O zi pe Valea Albă(-ca-Zăpada)

Bușteni – Valea Albă (bandă orizontală galbenă/triunghi galben) – brâna Văii Albe – cruce Caraiman – brâna Caraiman (punct albastru) –  Jepii Mici (cruce albastră)

Dacă unele porțiuni din platoul Bucegilor sunt banale și chiar respingător de suprapopulate (în special cele accesibile cu telecabina), văile din Bucegi pot fi epuizante (fizic și psihic), dar mai ales revelatoare.

Valea Albă se înscrie, pe alocuri, în seria „nu încerca asta acasă”, și per total din seria „de încercat măcar o dată”.

Traseul Văii Albe este exasperant de lung. Te ține în priză încă de la început, când trebuie să ai grijă ca în pădure să o ții spre stânga la toate posibilele intersecții de cărări, chiar și acolo unde ai impresia că nu e intersecție.

Semnul distinctiv e o bandă galbenă abia vizibilă pe trunchiurile copacilor; ceva mai sus devine un triunghi galben șters de ploi. 

Pe timp de ceață, cum s-a întâmplat să nimerim noi, peisajul e ca o scenă perfectă dintr-un film plin de suspans.

O liniște apăsătoare te însoțește o bună bucată de vreme. Nefiind un traseu foarte popular, nu vei întâlni grupuri mari și gălăgioase, și nici foarte mulți aventurieri.

Bolovănișul nesfârșit e foarte solicitant pentru genunchi și pentru coapse, dar și un exercițiu foarte bun pentru brațe. Stabilizarea în 2 sau 3 puncte e esențială în anumite porțiuni. Deci necesită niște cunoștințe minime despre tehnici de cățărare. O cordelină nu strică niciodată. Iar bețele mai mult încurcă.

Undeva pe la ceea ce estimezi a fi mijlocul traseului, trebuie să te uiți în spate. Valea se îngustează într-o pâlnie de pietriș. Și-ți dai seama că te tot ridici deasupra păturii de nori.

În fața ta, aceeași pâlnie se deschide spre o fâșie de cer încadrată de doi pereți stâncoși înalți, presărați cu brazi. Capătul traseului nu-l vezi niciodată.

Câte o floare răsare din piatra nu chiar atât de seacă, pentru că pe unii bolovani se mai zăresc urmele unei limbi de apă.

Protejată de umbra muntelui, o parte din zăpada căzută de-a lungul mai multor ani nu se topește niciodată pe Valea Albă. 

La (aproape) capătul văii (căci da, ajungi la un moment dat la capăt), la ieșirea în brâna Văii Albe, răsplata e imensă. Amețitoare pe alocuri. Ai Coștila în spate și Crucea în față, și niște momâi care să te ghideze spre platou.

Lângă Crucea Caraiman e loc de popas și orice răsplată ți-ai luat în rucsac – un sandviș de la OMV, o bere, ciocolata ROM sau compotul ăla de ananas la care visezi tot timpul când urci pe cărări de munte, dar pe care nu le cumperi niciodată acasă.

Platoul e destul de larg ca să găsești un loc retras unde să te întinzi pe iarbă și să asculți zumzetul continuu de voci al turiștilor care au urcat cu telecabina pâna la Babele și s-au aventurat într-o plimbare până la cruce.

Prima parte a traseului e recomandată doar vara sau toamna pentru a lăsa timp zăpezii să se mai topească. Pentru orice variantă s-ar opta la coborâre, urcarea pe vale nu e pentru începători. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enter Captcha Here : *

Reload Image

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. More information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close