Santillana del Mar, poate locul cel mai pitoresc din nordul Spaniei

Santillana del Mar e pentru Cantabria cam ce e Viscri pentru Transilvania: un sat încântător de pitoresc, uluitor de bine conservat, profund turistic și previzibil de scump. O zi în Santillana del Mar înseamnă un periplu printr-un muzeu în aer liber și prin magazinașe care vând toate aceleași produsele locale, artizanale și tipic spaniole.


Sâmbăta la ora 7 dimineața, orășelul Maliaño, o suburbie a Santanderului, dormea dus. Autobuzele locale abia se porneau, iar eu l-am prins pe al doilea care să mă ducă la autogară. Soarele încă nu răsărise. 

La 8, când fâșiile rozalii ale zorilor începeau să coloreze orizontul, m-am urcat în autobuzul care urma să mă ducă Torrelavega. Așteptând aici al doilea autobuz, spre Santillana del Mar, am surprins o conversație între doi localnici, o bătrână și un domn între două vârste. Genul de conversație de umplutură, ca să treacă timpul. Așteptau doar ei, la un peron alăturat, și ea l-a întrebat unde se pleacă de la peronul unde eram eu și mai mulți. Spre Santillana, a zis el. ”Santillana! La de la tres mentiras!” a conchis ea. 

Tot așa cum orice ghid turistic te informează că Bucureștiului i se mai spune Micul Paris, mai toate ghidurile menționează că denumirea orășelului Santillana del Mar conține trei minciuni sfruntate. Diferența e că Micul Paris din București se micșorează de la an la an sau devine tot mai greu de descoperit sub haosul imobiliar și sub lipsa de viziune (și voință) pentru recuperarea lui. Or Santillana și-a construit o strategie turistică în jurul (dar nu exclusiv în baza) celor trei minciuni.

Todo es mentira, la verdad

Minciuna #1: Despre originea sfântă

Numele satului se pare că vine de la martira Sfânta Juliana, ale cărei moaște au fost recuperate de un grup de călugări stabilit în secolul al VIII-lea în zona orașului de azi, pe atunci teritoriu pustiu. Ei au format aici un schit. Pe fondul încercării stăpânirii de a popula zona, schitul a primit proprietăți și s-a mărit, devenind un centru religios important. Drept urmare, așezarea și-a luat numele de abație: Sancta Juliana, modificat (pocit, transformat, spune-i cum vrei) ulterior în Santillana.

Schitul devenit mănăstire în Evul Mediu, extins și ridicat la rangul de Colegiata, o biserică în care slujbele sunt oficiate de clerici laici, ocupă azi o suprafață considerabilă. Se află la un capăt al orășelului. Prin adăogiri succesive în diverse perioade istorice, a ajuns azi un ansamblu arhitectural reprezentativ pentru arhitectura romanică.

În plus, existența Colegiatei Sacta Juliana e principalul motiv pentru care Santillana se află azi pe ruta Camino del Norte.

Minciuna #2: Cât de llana (mare) e Santillana

O străbați la pas în 20 de minute, cu tot cu „suburbii”. Dar există atât de mult pitoresc și atâtea elemente de descoperit aici, încât parcă nu te mai saturi și tinzi să pierzi ore multe să tot mergi prin aceleași locuri.

În plus, în extra sezon, satul poate echivala cu orice colț idilic de natură, pe care mulți l-ar descrie ca pe „o oază de liniște”. După ce trec valurile de turiști din mijlocul zilei, după ce se închid magazinașele, mai ales la vremea siestei, totul se cufundă într-o tăcere atotcuprinzătoare. Și într-o nemișcare cum găsești în satele românești, în miezul unei zile de vară.

Minciuna #3: Ieșirea la mare

Santillana se află, la circa 7,8 kilometri de mare. Dar poți ajunge pe coastă, fie pe jos, fie cu bicicleta, pe câteva trasee pentru care oricine s-ar trezi la 6 AM. Unul dintre acestea trece prin El Arroyo și parcurge un segment din Camino-ul clasic spaniol.

Și ceva adevăruri

Minciunile Santillanei pot fi ușor trecute cu vederea când te afli aici. Nu ies cu nimic în evidență, ci rămân doar ca un soi de legendă urbană. Sau ca deschizătoare de conversații, ca în replicile surprinse de mine în stația de autobuz. Însă nu ai cum ignora măcar patru adevăruri.

Santilana del Mar e una din cele mai populare destinații turistice din nordul Spaniei, respectiv din Cantabria. Din Evul Mediu până în perioada modernă a concetrat mare parte din bogăția materială din Regatul Asturiei.

Iar asta se vede de la prima la ultima casă din sat, de la un capăt la altul al principalei străduțe, în fiecare magazin, la fiecare balcon. Se vede în numărul mare de posadas și de hoteluri cochete, în numărul mare de buticuri ce par a fi toate niște sucursale ale aceluiași furnizor de quesada pasiega, file de anșoa, brânzeturi sau cidru. Se vede în grija de a asigura turistului tot confortul logistic pentru o ședere de câteva zile.  

Peștera Altamira, aflată la câțiva kilometri, a fost, până în anii 1970 unul din principalele motoare ale turismului în Cantabria. Zeci de mii de turiști se înghesuiau să vadă cu ochii lor artă rupestră din perioada paleolitică în toată splendoarea. Din motive de conservare, accesul e acum restricționat, dar asta nu împiedică milioane de turiști spanioli sau străini să-și facă vacanțele în zonă și să viziteze replica peșterii originale. (Deci nu originalul contează, ci mai degrabă sentimentul că te afli într-un loc prin care omul preistoric a scris…istorie.)

Santilana e un muzeu în aer liber, cu case din piatră, care se întrec în vechime, stil arhitectural și povești despre fețe nobiliare care au locuit în ele. Cele mai vechi case datează din perioada medievală, și sunt admirabil întreținute până în cele mai mici detalii. Satul a intrat în patrimoniul național în 2013 ceea ce a permis conservarea tuturor acestor case cu ale lor decoruri în stil renascentist sau baroc și a străzilor pavate tot cu piatră. 

Pentru a evidenția punctual toate aceste elemente, s-au trasat niște trasee culturale specifice: un traseu baroc și renascentist, respectiv un traseu medieval. 

Cam tot a doua casă sau edificiu din aceste trasee are câte o poveste care te ancorează în istoria glorioasă a locului: despre conquistadori care au făcut averi în expediții pe mare și marchizi locali ale căror blazoane se văd pe fațade. O bună parte din ele servesc azi drept centre culturale.

Apoi, Santillana face zile negre tălpilor sensibile și mămicilor cu copii în cărucioare. Pentru că are străduțele pavate cu piatră. Nu cu macadam, ci cu piatră brută. Dă bine în toată identitatea vizuală a locului, dar e obositoare pentru orice tip de încălțăminte cu talpă subțire. Și pentru mămicile cu cărucioare.

Nu în ultimul rând, poate că într-adevăr acesta e cel mai frumos sat spaniol, așa cum îl considera Sartre. Un echivalent al autenticității pe care se presupune că o emană satele culturale ale României. Amplasat într-o vale de un veșnic verde-crud, având crestele Picos de Europa pe fundal, înconjurat de ferme de vaci, locul pare desprins dintr-o altă dimensiune. Și totuși, după ce ieși de aici, nu te izbește realitatea și kitschul, ca la noi, ci pătrunzi într-un alt orășel sau sat, la fel de pitoresc. Și-apoi în altul. Și tot așa, ruralul spaniol e de o uniformitate uneori liniștitoare, alteori copleșitoare.

Leave A Comment