O zi petrecută într-un oraș (turistic) nu oferă o impresie reală despre ce înseamnă locul respectiv. Dar petru că eu am făcut o vizită fulger, mi-a fost aproape imposibil să nu aleg să văd locuri turistice. Sunt mai vizibile, mai marketate, mai la îndemână.

Au fost 9 ore în care am asistat, de pe margine, la ritualul leneș de trezire a orașului într-o dimineață de duminică. Am luat pulsul mai multor comunități de imigranți. Am dat o raită printr-un talcioc popular și una prin muzeul care a căzut ca o navă spațială în aproape mijlocul orașului, pe locul fostelor docuri industriale. O zi în care am văzut cum arta poate ține de foame, chiar într-un mare stil.

În cele 9 ore, am cuprins la pas o bună bucată din zona centrală. Modest împodobit de Crăciun, cu localnici relaxați, Bilbao a continuat, pentru mine, senzația de bien estar deja trăită în Santander. E un oraș în care m-am simțit ca într-o primăvară eternă. În care am trăit la fiecare pas ceea ce experții urbani au numit the Guggenheim effect, adică avântul enorm dat de amenajarea și deschiderea Muzeului Guggenheim în 1997. Au mai contribuit și lipsa traficului, arterele centrale fiind blocate pentru un concurs de alergare, și ziua caldă, și gradul scăzut de turism din extra sezon.

When in Bilbao, cum ar zice englezul, ai toate șansele să circuli cu Bilbobus, să vezi un spectacol la sala Bilborock, să îți bei cafeaua la Bilbbo sau să îți găsești un apartament prin agenția imobiliară Bilbocasa. Pe râul Nervion care traversează orașul te plimbi cu Bilboat.

Iar în loc de siglele urbane cu „I ❤️ orașul X”, pe dealul Artxanda scrie mândru, pe post de paravan de protecție, BilboBilbaoBilboBilbao… O asociere aparent armonioasă între numele orașului în limba spaniolă, respectiv în limba euskadi. (Și la Sfântu Gheorghe în centru e plantant doar un #Sepsi, de Sfântu nu mai era loc.) Or spiritele separatiste încă dospesc și se revarsă peste tot în oraș. Patriotismul lor se afișează pe geamuri și în balcoane, unde nici soarele, nici vântul, nici deciziile politice nu-l pot veșteji.

Literele care compun numele orașului în ambele limbi se rostogolesc amuzant pe cerul gurii, ca în rimele pentru copii. Dar nu-mi aduc aminte să fi trecut printr-un oraș care să-și promoveze mai insistent (să nu zic agresiv) propria identitate (separatistă). 

Există un Bilbao de dinainte de Guggenheim și un Bilbao de după Guggeheim. Un Bilbao profund muncitoresc și industrializat, care, în anii 1970-1990 părea înghițit în propria incapacitate de a-și moderniza demult depășita infrastructură de prelucrare a fierului. Un Bilbao, pe-atunci, la propriu în alb și negru. Respectiv un Bilbao al prezentului: dinamic, viu colorat, dar nu strident, divers și promițător, care nu mai amintește prin aproape nimic de „epoca fierului”.

Șantierele miniere din Bilbao au început să decadă acum câțiva zeci de ani. Orașul a lâncezit inert un timp, iar salvarea i-a venit în anii 90. Atunci, în ciuda vocii populației care insista pentru redeschiderea fabricilor, pe fondul unei apatii culturale generalizate, dar prin voința unui primar cu viziune și încredere într-un alt fel de viitor, Bilbao a obținut onoarea de a avea un muzeu Guggenheim (în detrimentul Berlinului). Și astfel și-a creat o uriașă poartă către turismul național și internațional. Azi, datorită muzeului, orașul atrage peste 20 de milioane de turiști pe an.

Odată cu propria reinventare de după anii 1997, Bilbao și-a depășit statutul de fost oraș industrial prin excelență. Regenerarea inovatoare și elegantă din ultimii douăzeci și ceva de ani i-a adus, în două rânduri, premii care echivalează cu Nobeluri ale urbanismului. Iar în 2011, gruparea separatistă ETA a acceptat încetarea focului. De-atunci, Bilbao a început să-și depășească și imaginea de oraș-terorist . 

Întorcând renașterea asta pe câte părți m-am priceput eu, aș zice că Bilbao e ceea ce ar putea deveni, într-un univers paralel, Valea Jiului. Ceea ce artistul Ion Barbu încearcă să facă la Petrila, de ani de zile. Și contrar opiniei populare la noi, Bilbao e un exemplu viu că arta poate ține de foame. 

De la Bilbao Intermodal, locul unde ajung sau pleacă toate cursele interne sau internaționale, de la orice companie (ah, ce bine ar fi dacă și la București s-ar face o singură autogară!), am traversat cartierele Indautxu și Abandoibarra. Pe bulevarde trasate ca pe foaia unui caiet de matematică, pe străzi încă adormite, pe care tramvaiele nu apucaseră să fluture frunzele de toamnă, m-am oprit sporadic pentru a trage în poze niște șiruri de clădiri cărora le admiram armonia formelor, culorilor și înălțimilor. În alte contexte aș fi spus că o clădire roz n-are cum să dea bine, dar aici se încadra perfect în peisaj. 

Duminica la ora 10 în Azkuna Zentroa bătea vântul și la propriu, și la figurat. După reconversiile întâlnite în Santader, nu credeam că mă mai poate mira ceva în Bilbao – un centru urban și mai mare.

Totuși, transformarea prin care a trecut Azkuna Zentroa – fostă bursă a porumbului – a necesitat o carte dedicată pentru a explica viziunea arhitecților responsabili de reconversie. Elementul de bază sunt cei 43 de stâlpi pe care se sprijină noua structură. Fiecare stâlp are un alt aspect, pentru care s-au folosit materiale diferite. Luate împreună, elementele vor să simbolizeze o infinitate de culturi și regiuni istorice. 

Până în Casco Viejo, mai mănânci o pâine, cum s-ar zice. O poți alege din gastronomia diverselor minorități care trăiesc în Bilbao. Fiecare și-a creat un colțișor culinar în apropiere de Puente de la Merced (unul din cele 14 poduri care traversează orașul). Bucătăria marocană e cea mai des întâlnită, urmată de cea sudamericană, și desigur, de cea chinezească.

Am continuat dimineața în Casco Viejo, pe cele șapte străduțe perpendiculare care au format nucleul orașului de azi. Un loc în care se amestecă turiști, separatiști vocali, persoane LGBTQ, bătrânei care își plimbă câinii.

Un loc unde oricine își găsește un colțișor în care să se exprime. Un mic creuzet de afaceri de familie, barberias, confiterias, carnicerias, zapaterias, cafenele luxoase, restaurante gourmet, magazine cu suveniruri la suprapreț, și imigranți ilegali care-și vând marfa de pe cearșafuri sau pături ca să le poată strânge dintr-o mișcare, dacă răsare poliția de pe undeva.

Străzile par mai degrabă alei, peste care, la ora 11, încă se văd urmele nopții care a trecut; tălpile ți se lipesc constant de piatra cubică, și nici nu vrei să știi pe ce calci. Pelerinii porniți pe Camino de Santiago, pentru propria redescoperire sau în căutarea unor revelații, tot pe-aici trec, pe traseul oficial. 

În drum spre funicularul Artxanda am trecut prin Parcul Arenal, împânzit de locanicii ieșiți la o plimbare, să cumpere flori din piața apropiată sau vreun articol vintage din piața de vechituri de pe chei. Orașul își expusese deja bradul de Crăciun, în culoarea care-i reflectă cel mai mult identitatea și idealurile, adică roșu. Cred că aici are puțin noroc. La noi, dacă s-ar pune în centrul orașului un brad în roșu, galben și albastru, deja răsuflă de fals patriotism. Dar nu bradul mi-a atras cel mai mult privirile, ci toaletele publice open space pentru bărbați. Cele pentru femei nu impresionau prin nimic.

Muntele Artxanda (251 metri) poate fi privit ca o zonă urbană exclusivistă sau ca o zonă recreativă reușită. Micul munte, altădată în afara orașului, și-a asumat încă de la finalul secolului al XIX-lea rolul de loc de relaxare pentru locuitori. Pe parcursul secolului al XX-lea, s-au căutat soluții de a apropia orașul de munte. Asta s-a întâmplat prin construirea funicularului, deschis în 1915, dar și prin procesul de urbanizare, mai intens după anii 1990. 

Sus, pe munte, se ajunge cel mai simplu cu funicularul. Cel mai complicat, dar infinit mai pitoresc și mai revelator, prin cartierul cu nume de povestioară pentru copii Ciudad Jardin, apoi prin cartierul Asunción. Ambele amintesc puțin de rafinamentul și intimitatea Cotroceniului din București. Provocarea de a urca scările abrupte o îndulcesc stop-cadrele liniștitoare cu alei pavate cu piatră cubică, case elegante și curți interioare deschise vederii, în care cresc lămâi sau portocali, și în care surprinzi lăsate așa, „la întâmplare”, o măsuță și un scaun, în așteptare. Din loc în loc, panorama asupra orașului se tot lărgește, oferind câteva imagini superbe.

Silueta ciudată a Muzeului Guggenheim se zărește, desigur, și de pe munte. Abia când ajungi aproape de el, și încerci să îl cuprinzi, îți pare dintr-un alt univers. Greu de digerat la momentul construirii, muzeul a devenit imediat după deschidere o emblemă a orașului, a regiunii și chiar a vieții culturale din Spania. 

Dincolo de forma izbitoare a clădirii, pentru care tot peisajul urban dimprejur a fost regândit ca să-l integreze, expozițiile muzeului mi-au dat cu virgulă de cel puțin două ori.

O dată prin lucrări din subgenuri avangardiste sau de neo expresionism de care nu auzisem și față de care nu există interpretare de mijloc: fie îți scurtcircuitează niște preconcepții, fie te lasă complet rece. Apoi prin mulțimea de copii de 5-10 ani veniți cu familia în muzeu. La noi șochează, încă, lucrările din MARE darămite să alerge juniori prin sălile alea. În MNAC n-am văzut niciodată copii, și nici n-am auzit de programe de „școala altfel”. Asta în condițiile în care ambele muzee cu cele mai recente opere de la noi au expoziții foarte cuminți pe lângă ce se vede în Guggenheim.

Am ieșit din muzeu, după o baie în propria imagine într-o sală cu oglinzi. Am dat peste un spectacol cu ceață creată artificial pentru a pune în valoare, seara, și sculpturile de afară. În universuri reimaginate prin AI, peisajul de la exteriorul muzeului se regăsește în scenarii care amintesc de viziunile artistice ale lui Tim Burton, Dali sau chiar de lumea Star Wars. 

Pe o ploaie măruntă, care totuși nu știrbea atmosfera primăvăratică, am trecut prin Parcul Doña Casilda de Iturrizar. Cică până nu demult, acesta era singura zonă verde din oraș. Dacă acest trecut recent înseamnă anii 90, pot înțelege de ce. Deși au mai apărut alte părculețe, acesta continuă să fie singurul din partea centrală, profund turistică și comercială.

N-am reușit să mă bucur pe deplin de farmecul parcului – o grădină engleză de circa 8 hectare – pentru că mă grăbeam. Așa că nu-mi rămâne decât să zic hasta la próxima, Bilbao, pentru că vorba cântecului 

Și să ne-ntoarcem

La un moment dat

Mai sunt atâtea de încercat