Ștrandul Codlea – Poiana Ruseț – vârful Măgura

Soarele se juca printre crengile golașe ale pădurii de foioase. Pătura groasă de zăpadă neumblată se așternea imaculată înainte, fără cute, ca cearșafurile apretate din hotelurile bune. Îmi venea să mă trântesc pe ea, să o crâmpoțesc, dar știam că o să-mi intre zăpadă pe sub haină și pantaloni, și nu-mi place. Făcusem cam jumătate de drum, dar cine știe cât mai era până-n vârf. Indicatorul spunea 1 oră și 20 de minute. Dar cu zăpada asta neumblată cine știe cât avea să fie. Zăpada neumblată e adorabilă doar când e să te arunci în ea, nu și câd trebuie să-ți croiești cărare.

---

Am ales traseul fără prea mult timp de gândire și fără o cercetare în prealabil. Știam doar că ar putea fi o surpriză (plăcută, speram eu), ținând cont de impresiile trecute. Măgura Codlei se afla oricum pe lista mea de explorat într-un viitor, oricare ar fi el. Dar cum viitorul e azi, mai nou, nu mai avea rost să mă codesc.

Așa am ajuns la Ștrandul Codlea. Aici, spune legenda urbană, era un rai odată. Băile Carmen Sylva (în apele cărora se pare că regina într-adevăr s-a scăldat), redenumite între timp mai popular „Ștrandul Codlea”, sunt sau erau principalul loc de agrement pentru localnici. Deși apa ar avea 18 grade constant, deci ar fi loc de scăldat tot timpul anului, iarna e pustiu. Ar putea fi amenajat, dar de ce să nu mănânce o pâine și „termele”? Din poze estivale, ștrandul e înconjurat vara de vegetație luxuriantă; e parțial amenajat, și are taxă, umbreluțe…și miros de mici, din ce am mai citit.

Acum, la ceas de iarnă, ștrandul servește doar ca loc de promenadă și de paradă canină. De multă vreme n-am am văzut la plimbare atâția câini la un loc, aduși să se bucure și ei de zăpadă, majoritatea protejați corespunzător cu hăinuțe. Iar ștrandul propriu-zis e păzit mai ceva ca o bază militară, de 6, 7 dulăi poziționați strategic – și, din fericire, după garduri -, de-o parte și de alta a drumului.

Bine că traseele spre Măgura duc pe lângă lacurile Codlea, prin partea opusă. În mod normal, de la Ștrandul Codlea până pe vârful Măgura Codlei, varianta acesibilă „tot timpul anului”, faci vreo două ore. Iarna, până la capăt, faci vreo patru. Deși încadrat la dificultate „mică”, traseul e ca un ou Kinder cu surprize. Ai zice că nu-s prea multe de cerut sau așteptat de la el, și totuși…

Ștrandul Codlea – Poiana Ruseț

După ce mergi o vreme în tandem cu plimbăreți de patrupezi, vine vremea să te desparți de ei, pentru că, nu-i așa, niciun ghemotoc de blană nu zburdă printre picioarele tale; și oricum, faci notă contrastantă cu bețe de trekking atârnând pe lângă tine în loc de o lesă.

Am avut puțin noroc, poteca era deja bătută, iar zăpada trecea doar puțin de vârful bocancului. Undeva, în dreapta, se vedea răscolită o altă cărare, zăpadă amestecată cu noroi și cu urme de roți ale unui vehicul hibrid – jumate mountain bike, jumate 4×4. Ce-o fi fost?

Am mers o bucată de vreme auzind doar pașii pe zăpadă și vuietul pădurii. În funcție de dispoziția de moment, vuietul ăsta poate fi ca mierea pe pâine sau ca o bucată din sountrack-ul de la Handmaid’s Tale. Iar felia de pâine sau un playlist din serial ține… până la intersecția cu drumul forestier care urcă din DN, pe care vin și cei cu căruțe când se aprovizionează cu lemne.

Un stâlp indicator, multe urme de roți și bușteni sănătoși, proaspăt ciuntiți indicau ipotetic prezența umană. Totuși, nici țipenie de om pe traseu până aici. În ciuda vremii însorite. Pesemne că toată lumea era fie de partea cealaltă a Măgurii, pe traseele dinspre Maial, fie la schi.

Am pornit în urcare ușoară pe drumul forestier lat. Curând, am ajuns la fosta carieră de piatră: e ca o carie săpată în versantul muntelui, în toată urâtenia ei. Din fericire, natura și-a reintrat în drepturi în mare parte aici.

De la intersecția cu stâlpul indicator până în Poiana Ruseț, trecând pe lângă carieră, sunt cam 1.5km, deloc dificili, care merită efortul oricui crede că merită un vin fiert la final de zi. Drumul rămâne lat, bine bătătorit, pesemne că cei care vin cu căruțe au și altă treabă prin zonă, nu vin doar pentru lemne. Marcajele sunt multe, dese, variate, pentru toată lumea – de la pădurari, la drumeți, bicicliști, maratoniști, ciobani și tăietori de lemne deopotrivă.

Poiana Ruseț este un punct de cotitură și la propriu și la figurat. Puțin mai sus, traseul spre vârf chiar cotește la stânga. Dar până acolo, se merită o oprire în poiană. În acest „loc de odihnă, loc cu verdeață…” cum a scrijelit cineva pe un copac. Eram deja prea „plină” de scrijelituri ca să mai apăs pe butonul aparatului și pentru asta. Loc de odihnă e, într-adevăr, doar că nu acea odihnă. Mai e și loc de panorame bucolice, loc de picnic…și un loc foarte potrivit în care să-ți regândești relația cu fenomenul transhumanței.

O fi el romantic, aducător de faimă la nivel internațional și producător de brânză de burduf pentru mămăliga noastră cea de toate zilele, dar..La câte cărți de vizită ale ciobanilor au rămas pe copaci, la câte  gunoaie am strâns după ei în diverse campanii… Știu că fără ciobani transhumanța nu ar fi completă și nici la nivelul la care încă se produce. Nu e ușor să stai la coada oii și nu oricine ar face-o. Dar știu că muntele ar fi un loc mai fericit fără ei…

Am lăsat poiana în urmă, întrebându-mă unde duc urmele de roți. Până aici am înțeles – probabil adăpostul din poiană e folosit pentru fân, iar căpițele păreau ciuntite. Dar mai încolo? Doar nu urcau cu căruța până pe vârf.

Poiana Ruseț – vârful Măgura

Am înțeles, totuși, la următorul stâlp indicator, care arăta încă 1.2 ore până pe vârf, că adevărata urcare abia de-aici începea. Și tot de-aici începea și adevărata zăpadă. Pătura de care ziceam. Am călcat-o cu ceva îndoieli, dar s-a dovedit a fi destul de afânată, ușor de străbătut și nu foarte adâncă.

În urma mea, m-au ajuns doi băieți care se mirau de „popularitatea” acestei variante de traseu spre Măgura, întrebându-se retoric (sau nu) dacă e la fel de bătută cărarea până sus.

Din moment ce aici nu era bătută, mă gândeam că n-a aterizat cineva în mijlocul urcușului, ca omulețul de pe Google Maps pe care-l arunci unde vrei tu pe hartă, să taie potecă de-acolo. Mă rog, un animal al pădurii făcuse o potecă foarte discretă, uniform și corect trasată, fix după marcaj. Iar eu am urmat-o ca un explorator, un cercetaș și un vânător, toate la un loc. Să fi fost asta o scenă dintr-un desen animat, ar fi fost din Pantera Roz.

Urmele s-au oprit la un punct de unde, bănuiesc eu, pe timp uscat ar începe o potecă puțin stâncoasă, în urcuș mai abrupt Acum, detaliile astea erau ascunse sub zăpadă, iar animalul pădurii le intuise și continuase pe altundeva. Eu trebuia să o iau în sus.

Cum tot versantul era îngropat sub zăpadă, mi-am putut da seama de gradul de înclinare doar după locurile în care răsăreau marcajele. O fi traseul asta ușor pe timp de vară, dar pe timp de iarnă, pe zăpadă neumblată, e cu semnul întrebării. Băieții ziceau că vara în puțin peste o oră se ajunge sus de la carieră. Ei bine, iarna nu!

A fost cu multă stâncărie până pe vârf – cel puțin așa mi s-a părut mie; cu înot prin zăpadă și uneori prin desiș de crengi subțiri care atacau ca păsările lui Hitchcock, pe la picioare, pe la brațe, prin zona ochilor (la nivelul meu, desigur). Victoria a venit după o luptă ușor epuizantă, și nici măcar cu panorame (dar asta o știam deja).

Am coborât pe același traseu, deși planul era ca tura să fie una circulară. Cum poteca pe punct roșu anunța posibile „căderi de pietre și alunecare în gol” am zis că chiar merit și vreau să mă bucur de vinul fiert de final. Am încercat iarna trecută traseul pe la Pietrele Albe, nerecomandat, și abandonasem, din cauza expunerii. Mă așteptam ca și ăsta să fie la fel. La vale, pe același drum, aproape c-am fluierat. E ușor când ai poteca deja făcută.

Voi reveni cu siguranță pentru a face circuitul complet și pe traseul cu punct roșu. Pentru a vedea zona lacurilor Codlea înverzită și ce se ascundea sub stratul de zăpadă pe urcușul din pădure. Și sper să nu mă autosabotez și să mă opresc la ștrand înainte să o apuc pe traseu.