O variantă de circuit pe Măgura Codlei
Codlea (zona Maial) – Piatra Albă – Măgura Codlei (triunghi galben) – ruinele Cetății Negre (punct roșu) – Poiana lui Sulică – Codlea (triunghi albastru) 5 ore
Am mai amintit de trasee potrivite pentru momentele de indecizie, în care nu e foarte clar ce-ți dorești de la o urcare. Ei bine, am descoperită că Muntele Codlea se încadrează tot cam pe-aici.
Ba mai mult de-atât, dac-ar fi să caracterizez în câteva cuvinte circuitul amintit mai sus i-aș zice Cum să impresionezi drumeții din trei mișcări; sau Cum să împaci și capra și varza, varianta de traseu montan.
Pe cât de mic e „dealul mare” de lângă Codlea, pe-atâtea are de oferit în opțiuni de trasee, biodiversitate și priveliști pe care nu poți să le admiri în timp ce mănânci popcorn – ori le admiri și te minunezi, ori îți potolești foamea.
Un munte divers, accesibil, popular printre localnici și drumeți experimentați sau de ocazie
Muntele Codlea a fost pentru mine un plan mai vechi, nu foarte arzător, care a devenit mai interesant pe măsură ce am tot citit despre opțiunile existente.
Dacă am numărat bine, există 6, poate chiar 7, variante de trasee în circuit pe munte, de dificultate ușoară și/sau medie.
Deși vârful e accesibil inclusiv iarna, am avut o încercare eșuată într-un timp în care zăpezile erau mari, iar noi am ales o variantă de traseu care a fost mult peste puterile noastre – triunghi galben. Pentru că era mai scurtă.
Atunci, după ce făcusem cărare prin zăpezi foarte mari prin pădure, pe un urcuș ucigător, ne-am oprit cu puțin înainte de a ajunge la Piatra Albă. Și bine-am făcut după cum mi-am dat seama acum, refăcând același traseu. N-am fi avut nicio șansă atunci neavând tot echipamentul necesar. Fuduli am fost, măcar n-am fost și proști până la capăt. Am subestimat dificultatea traseului. Am fi fost mai câștigați dacă urmam triunghiul albastru și ajungeam la ruine, măcar.
Așadar, am revenit acum pe același triunghi galben, cu gândul de a mă întoarce fie pe unde-am venit (bănuiesc că nu voiam să mă complic, că altfel nu știu de ce-am gândit-o așa, date fiind multiplele alternative existente), fie pe triunghi roșu.
Pe tot parcursul traseului marcajele au fost foarte bune; pesemne că au fost refăcute de curând, având în vedere că toate resursele online pe care le-am citit despre traseele din Codlea deplângeau starea proastă a semnelor. În efortul de refacere s-a renunțat la câteva (cruce roșie), iar altele au fost înlocuite (cruce albastră/bandă albastră). De exemplu se mai văd urme de bandă albastră, care nu mai apare pe marcajele oficiale. Dar măcar acum nu mai există riscul de a rătăci poteca.
Traseul făcut de mine e unul care evoluează (sau involuează, depinde din ce punct de vedere privim) de la mediu la ușor, de la pustiu la populat (și popular), de la tăcut la zgomotos, de la abrupt la lin.
Două constante aș remarca: peisajele superbe pe oricare dintre porțiuni și lipsa surselor de apă. În ce privește apa, s-ar zice că n-ai prea multă nevoie pentru o drumeție care și-așa nu te duce prea sus. Dar mai bine să ai decât să n-ai.
Mișcarea #1: Abrupturi expuse și răsplata efortului
Am început molcom, făcând balet de-o parte și de alta a unui firicel de apă, prin pădure. Covorul de frunze putea fi înșelător pe alocuri – fie prea adânc, fie ascunzând o zonă umedă, fie mascând rădăcini alunecoase.
Am ajuns rapid pe o porțiune de urcuș foarte susținută care face trecerea spre Piatra Albă (și spre primele crâmpeie de panoramă). Am traversat cu grijă o porțiune expusă, uneori blocată de crengi, unde un pas greșit n-ar fi chiar fatal, ci mai degrabă un motiv de șifonare serioasă prin zone esențiale. O traversasem și iarna, când fiecare pas mi se păruse riscant, deși poteca era puțin bătătorită. Atunci abandonasem cam unde începe zona stâncoasă, așa că acum am înaintat vitejește prin necunoscut. Bețele aproape că nu-mi mai foloseau. Treptele stâncoase abrupte, mai înalte de gambă sunt o provocare pentru o persoană scundă, riscul de a mă alege cu o lovitură dureroasă la genunchi fiind mare. Cu toată atenția spre ancorarea corectă și pășirea pe stâncă, n-am mai aruncat deloc priviri în spate.
Așa că ieșirea pe Piatra Albă a fost o revelație și a venit la țanc după tot efortul. Aici am stat vreo zece minute pentru o baie de soare și pentru a sorbi din ochi tot peisajul: Bucegii, Postăvaru, Tâmpa, Depresiunea Brașovului.
De-aici, urcușul stâncos a mai continuat preț de câteva minute, transformându-se într-o urcare prin pădurea deasă, încă desfrunzită, de foioase. Deși domoală, urcarea parcă nu se mai termina, iar pădurea nu-și afla capătul. Am ajuns, în cele din urmă la o mică grotă, care marchează finalul ascensiunii. De-aici, cele alte câteva zeci de pași până spre vârf nu se mai pun.
Nu știu în alte anotimpuri cum e vârful Măgura Codlei, dar primăvara chiar oferă o perspectivă generoasă spre o parte din peisajul înconjurător. Printre vârfurile arbuștilor, am zărit crestele înzăpezite ale Pietrei Craiului și ale Iezerului. Restul priveliștii era blocată de coama pădurii. Intuiesc că în momentul în care aceasta se va înverzi, desișul va bloca mai mult perspectiva.
În vârf e loc destul pentru ca două, trei grupuri mici să-și tragă laolaltă sufletul și să planifice traseul de coborâre.
Mișcarea #2: Completarea panoramei
Aveam în plan triunghiul roșu, dar m-am sucit și am apucat-o pe punct roșu pentru că ora era încă permisivă și pentru a face o parte din traseul de creastă. Mi-am luat avânt spre cărarea care se anunța cu căderi de pietre, dar și cu 330 de metri diferență de nivel negativă.
După câteva minute am ajuns la un punct de belvedere care concurează puternic cu cel de deasupra Pietrei Albe. Practic, deschiderea este la fel de generoasă și aici, de data asta cu continuarea peisajului pe partea vestică a măgurii. Ceea ce doar se zărea de la vârf, aici se desfășoară în toată splendoarea: un colț din Bucegi, creasta Craiului și a Iezerului, coamele dealurilor din Poiana Mărului, case izolate pe câte-o muchie idilică, văi line. Adică un peisaj demn de a înlocui Răpirea din Serai de pe peretele oricărei case, acolo unde mai există.
Un posibil indice al gradului de dificultate a unui traseu ar fi frecvența drumeților. Dacă pe cel de urcare n-am văzut țipenie de om, aici, odată ce-am trecut pe belvedere au început să apară grupuri, grupuri. Să fi fost trecut de ora 12, aproape 1 deja. Deci dacă vrei să nu prinzi aglomerație în zona vârfului ar fi indicat să te afli acolo înainte de ora prânzului.
Stâncile Călărețului sunt echivalentul mai puțin expus al urcării de pe latura estică spre Piatra Albă, deși mai accentuat și pe o porțiune mai întinsă. Coborârea e dureroasă pentru genunchi, dar perspectiva mai salvează din efort. Dacă faci stâncile la urcare, ar fi ideal să mai arunci un ochi la peisaj.
Iar dacă din vârful stâncilor ți se pare că zărești niște pietre printre frunzișul copacilor – acelea nu sunt ruinele cetății. Fostele ziduri se pierd prin desișul pădurii și ce-a mai rămas din falnica cetate a Codlei, care acum opt secole străjuia peste întreaga zona, sunt doar niște ruine puține. Adică niște bolovani lăsați sau puși unii peste alții și doar imaginea de tablă a falnicei cetăți care a dominat odată muntele.
Mișcarea #3: Cărări cu parfum usturoiat
De-aici, coborârea spre oraș e ușoară, deși mai lungă decât urcarea inițială. Lungimea traseului este unul din motivele pentru care n-am apucat-o pe-aici pe timp de iarnă. Cum ziceam, am fi fost totuși mai câștigați.
Mă gândesc însă că dacă știam acest traseu nu-l mai apucam acum. Și ratam mirosul puternic de usturoi care m-a izbit la intrarea în Poiana lui Sulica. Nu, nu era de la mititei cu mujdei, ci de la un covor de leurdă proaspătă din care orice trecător putea culege. Laolaltă cu urzici și ciuperci. Adevărata semnificație a pieței libere.
La fel, ratam și a treia…sau poate a patra panoramă superbă asupra Depresiunii Brașovului și Tâmpei, cu bătaie lungă până spre Ciucaș, chiar.
Cărarea lată și domoală care coboară spre oraș e potrivită și pentru biciclete. Și pentru copii. Eu însă am întâlnit doar drumeți de ocazie, echipați ușor, și un localnic venit cu căruța după lemne. Și gunoaie, aduse cel mai probabil de cei care stau prin apropiere, căci nu văd cine ar sta cu pamperșii la căldurică o vreme pentru a veni să-i arunce pe tocmai pe cărare.
Pe final de traseu, Poiana Mărul Dulce cu panorama (niciodată nu sunt prea multe) spre orașul Codlea a salvat din gustul amar lăsat de gunoaie.
Și uite-așa s-a încheiat o primă incursiune pe dealul de-i zice Măgura Codlei, care inițial nu părea să promită prea multe. Până la final, a fost mult mai mult decât m-am așteptat. Dincolo de panorame de care poate nu te poți bucura pe-o vreme mai înnegurată, traseul este divers, surprinzător, pe alocuri solicitant, dar și extrem de relaxant, accesibil oricui pe porțiunile cu grad mic de dificultate.
Codrin
extrem de bine argumentat…doar o sugestie: o urcare pe TG pana sus , iarna, aduce multa incredere in abordarea unor trasee mai dificile in muntii din RO…
Sînziana
Multumesc. De acord cu observatia facuta; noi nu am reusit urcarea pe TG iarna din lipsa de echipament si de cunostinte (sau disponibilitate de a risca) la nivel de grup. Carari cu soare sa ai!