Un miros puternic de rășină de brad mă izbește de cum deschid portiera mașinii. Nici nu mai știu utima oară când pădurea m-a întâmpinat cu ceva atât de specific ei.

Și nici măcar n-am intrat propriu-zis în pădure; am făcut doar 100 de metri de la șosea, pe un drumeag ce duce spre Lacul Reci. Pe-o parte – un pâlc mare de pini cu trunchiuri atât de înalte că îmi cad ochelarii de soare de pe cap când caut rama coroanei. De astalaltă parte a drumeagului – căsuțe particulare. Ca un mic sat de vacanță. Inspir adânc, încercând să țin cât mai mult de mirosul ăsta atât de puternic și atât de rar.

Inspiiirrr, expiiiirrr, admirrrr pinii și…  vrummm – de undeva dintre căsuțe apare un tip călărind un ATV. Știi senzația aia când te duci luni la prima oră la ghișeul statului și persoana de dincolo de geam e un pachet de nervi deja. Mult prea curând…îți zici. Cam așa și cu apariția ATV-ului: mult prea devreme în toată experiența mea. 

ATV-ul s-a îndepărtat pe unde urma să o iau și eu. Am profitat de situație și am făcut doi pași pe lângă pini, pândind, de la depărtare, o scorbură uriașă. Printr-o astfel de scorbură îmi închipuiam în copilărie – aparent și acum – că s-a strecurat Alice de-a ajuns în Țara Minunilor. De-aș ști că dincolo de întunericul ăla e într-adevăr o astfel de țară…

Vrummmm din nou. ATV-ul s-a întors cu un amic. Turație de motoare la puterea a doua. Mă uit la căsuțele de dincolo de păduricea de pini. Băieții cu ATV-urile au ieșit de la una din ele. În curtea alteia se vede multă mișcare, un grup de oameni veseli – pesemne că au venit aici la un grătărel. Genul de experiență în urma căreia citești review-uri pe Google ca „o oază de aer curat, departe de civilizație, în mijocul naturii; perfect ca să te deconectezi”. Corect, până la uruitul ATV-ului, până la mirosul de grătar ars, până la curticica aia de 2×2 pe care puțini o părăsesc ca să exploreze „oaza”.

Mă urc în șaua bicicletei și mi-am văzut de traseu, în speranța că acesta va fi unul cât mai puțin poluat.

În micul „sat de vacanță” de la marginea Lacului Reci, activitățile de relaxare sunt în toi. Se mătură frunze în grădină, se lenevește în hamac, se sorb aperitive înainte de masa de prânz. Fără alte ATV-uri sau alt gen de poluare fonică.

Pe malul lacului, dau de stufăriș, câteva păsări pe lac, o apă curată. Sub picioarele mele trosnesc ramuri și conuri uscate.

Motelul de lângă lac pare complet abandonat, deși s-ar putea să fie doar închis ca să renască din propria amorțeală la vară, când se mai populează zona. Un loc de joacă ruginit îmi amintește de zilele de bâlci.

Doi puștani îmi contrazic rapid gândul cum să nimeni n-ar îndrăzni să se dea în niște tobogane acaparate aproape complet, la bază, de iarbă, și ruginite până la decolorare. Și leagănele sunt funcționale, rugina nu le-a tăiat elanul.

Câteva zeci de metri mai spre lac, s-a ocupat și primul loc de plajă. Fără înghesuială, civilizat, un loc plat, cu priveliște – norocoși, unii. Una peste alta, pentru părinții care caută cazare sau locuri de vacanță cu spațiu de joacă, perimetrul ăsta de pe malul lacului le îndeplinește pe toate.

Promenada de pe malul lacului e înierbată, cu două culoare de trecere în caz de aglomerație, moale sub tălpi (să protejezi articulațiile), cu mici obstacole (pescari înrăiți) și cu priveliște directă spre toate căsuțele cușcubetele ridicate gard în gard pe malul lacului. Pecuiți? Pescuim, Măria ta!

Am trecut în rezervația propriu-zisă, pe un traseu marcat. Am urcat spre alte proprietăți private, unde m-au lătrat alți câini. În ciuda semnelor turistice, în colțul ăsta de rezervație ai în permanență impresia că traversezi o imensă proprietate privată. Garduri improvizate cu o ață între doi pari, garduri solide, plăcuțe de avertizare ca nu care cumva s-o faci prea mult pe turistul relaxat – cam asta e rezervația pe latura estică. Cel puțin de-aici, din colțul estic, îți dorești să treci cât mai repede într-un alt sector, unul care să aducă mai a rezervație, totuși.

Am mai fost pe-aici. Data trecută mi-au furat atenția cirezile de vite scoase la pășunat și trunchiurile pinilor. Acum m-a furat nisipul. La propriu. Îmi fuge de sub roțile bicicletei, mă îngroapă, iar eu mă afund.

O iau pe lângă bicicletă; profit pentru a mă simți puțin ca la mare, când urmărești tălpile altora în nisipul moale, pe care fie vântul, fie marea le șterge. Aici le șterg mașinile.

Asocierea vizuală între nisip și pădure de pini e ușor disonantă pentru mine, și totuși pare atât de exotică când ești în miezul lucrurilor. Căldura soarelui și urmele aproape că mă îndeamnă să mă descalț, să umblu în picioarele goale în nisipul foarte fin care îmi amintește de drumul de nisip care duce din satul Sf. Gheorghe spre plajă.

Dar nu toată rezervația e o încrengătură de poteci sau drumuri de nisip; unele sunt o combinație de pământ și covor de vegetație, iar când calci simți că plutești.

Vegetația uscată abundă dacă te afunzi în pădure. Unele drumuri marcate te conduc prin culoare strâmte, printre vlăstari, peste copaci căzuți, prin covor de frunziș, prin locuri sălbatice. Cu multe hopuri – teroare pentru bicicleta mea fără suspensii. Peisaje nederanjate de nimeni, pădure sălbatică și liniște încremenită în timp. 

Cling, cling, cling, cling, cling, cling. M-am intersectat cu un grup mare de copii, toți cu biciclete minuscule, care de-atâta entuziasm înaintau claxonând. M-am îndepărtat rapid, țopăind în șa din cauza denivelărilor din potecă. Voiam să dau din nou de nisip într-una din cărările principale din rezervație.

Am intrat pe ea răsuflând ușurată. E unul din cele mai aglomerate drumuri forestiere, pentru că e lat, sigur, fără gropi. Dacă o iei pe-aici, nu vezi mestecenii, dar ce mai contează. Mestecenii au mai rămas doar puțini, într-un colț al rezervației, sau câțiva răzleți prin alte zone. Pinii le-au luat locul.

Multe familii cu copii pe drum, unii cu biciclete, alții în plimbare. Mă opresc pentru o poză și să admir încă o dată trunchiurile fotogenice ale pinilor care străjuiesc drumul. ”Steaua sus răsare, ca o taină mare…” aud o fetiță din spate.

Fie ca steaua rezervației să răsară undeva în planurile de dezvoltare locală ale autorităților din Covasna, pentru șlefuirea potențialui turistic a locului.