Sachsenhausen-Oranienburg. Circa 30km de Berlin. Accesibil cu S-Bahn până la gara Oranienburg + 2km (plimbare/ autobuz). Perioadă de funcționare: 1936 – 1945 ca lagăr nazist, 1945 – 1950  ca lagăr sovietic; circa 400 de mii de deținuți (majoritatea deținuți politici). 

Întotdeauna m-am întrebat cum trebuie vizitat un lagăr de concentrare. Te gândești la ce s-a întâmplat acolo, la ce-ai citit, la ce-ai văzut prin filme și documentare și-ți zici că îți poți face o idee. Apoi ajungi în fața porților de fier…

Ajungi în fața porților de fier, după ce ai parcurs aceeași cale pe care erau aduși și deținuții de la gară. Te uiți în urmă și vezi chipuri relaxate, oameni în pantaloni scurți, femei făcându-și vânt cu evantaiul, conducători de grup cu legitimații la gât animând turiștii – pregătiri minore pentru intrarea în lagăr. Arbeit macht frei – vestita lozincă de pe porțile lagărelor naziste – se profilează pe un cer impecabil.

Dincolo de porți, un spațiu imens în forma aproape perfectă a unui triunghi echilateral, cu turnuri de observare denumite cu literele alfabetului – de la A la I, în ordinea acelor de ceasornic. Locul de adunare. Pista de testare a încălțămintei militare. De-o parte și de alta, sistemul de siguranță cu sârma ghimpată electrificată, în care câțiva deținuți s-au aruncat ca să moară mai repede. În umbra zidurilor, grupuri de vizitatori s-au întins obosiți sau plictisiți pe iarba arsă de soare. Aproape singurul loc umbros.

64 de barăci dispuse în semicerc, marcate prin dreptunghiuri umplute cu piatră. Doar 4 păstrate, reconstruite. Și trei clădiri funcționale. Barăcile 38-39, pentru evrei. Lumea se bulucește în ușile mici. Camerele sunt dispuse pe laterale; în fața intrării, toaletele și camera de baie. Podeaua (reconstruită) scârțâie sinistru. Prin ferestrele deschise nu intră aer. E curat și luminos, dar e și teamă, aer sufocant, greață, groază… Paturile suprapuse. Aici intrau, teoretic, circa 150 de oameni. În realitate, au înghesuit și câte 400.

În zona cu tranșeele de execuție, camere de gazare și rămășițele crematoriului, groaza și greața se intensifică. Deși nu se văd decât rămășițe. Pe lângă zidurile înalte, se ajunge și la barăcile cu fosta infirmerie și la morgă. Cantitatea de informație despre experimentele făcute aici pe deținuți este enormă. Aerul înăbușitor din barăci nu te lasă să petreci prea mult timp să le afli pe toate. Din nou, îți zici că-ți poți face o idee.

Ieși după 4,5 ore sufocat, cu capul greu, cutremurat. Și totuși mintea ta aproape nu poate cuprinde tot ce s-a întâmplat aici.

N-am văzut Pitești, n-am văzut Sighet. Am văzut Jilava, unde numai ecoul glasurilor noastre făcea sângele să înghețe în vine. Și am văzut Sachsenhausen.

Cum se vizitează, până la urmă, un lagăr de concentrare? Cu umilință, cred. Citeam, înainte să merg, opinii ale unor turiști. Cineva zicea să nu-ți faci selfie-uri. Nici poze de grup sau de cuplu, aș mai adăuga eu. Fără muzică, fără glume proaste. Cu respect. Aici au murit peste 42 de mii de oameni.