În mod normal, pe mulți dintre noi (pe mine inclusiv) perioada asta ne-ar fi găsit călătorind. Dar cum nimic nu mai e normal zilele astea, m-am rezumat la activitatea fizică individuală din declarație, în aer liber, mai mult sau mai puțin aproape de casă. Ocazie cu care mi-am imaginat o altă raportare la locurile în care călătorim.

Mai exact, cum ar fi să trimitem vederi din locurile în care păstrăm distanța socială? Nu ca de la călător la un recipient nostalgic că n-are șansa să fie în altă parte, ci ca de la izolat la izolat.

Mă gândeam asta pentru că fix acum 5 ani, primeam o vedere din China de la Andra și Răzvan care locuiau acolo de un timp și pe care îi vizitasem cu un an înainte. Andra îmi mai trimisese vederi și din alte locuri prin care trecuseră ei. Pe toate le-am primit ca pe un suvenir prețios și m-au bucurat mai mult decât ar fi făcut-o niște jeleuri. Prin alăturarea lor, pot să alcătuiesc un mic mare traseu pe care l-au parcurs de-a lungul timpului prin lume, prin locuri pe care poate aș vrea să le parcurg și eu și pe care, astfel, le trec pe o listă de chestii de făcut/văzut în viitor. 

De fiecare dată când au plecat pe undeva, am cerut prietenilor sau colegilor o vedere. Unii au trimis-o, alții au adus-o; unii le-au făcut pe ambele în cazul în care nu ajunge cea prin poștă. Niciuna nu e la fel, chiar dacă orașele se repetă. 

E o amintire mai de durată decât niște bomboane. Într-adevăr, se adaugă la colecțiile de mici obiecte mai mult sau mai puțin utile, dar e încărcată totuși de o semnificație. Nu reprezintă experiența mea, dar e ca o promisiune a unei geografii diferite, pe de o parte, dar și a unei conexiuni umane.

Așa că mă gândeam cum ar fi să se lanseze o serie de vederi cu tema orașului în timpul pandemiei.

În serie limitată, poate. De obicei vederile surprind acele locuri pline de viață și de culoare, piețele aglomerate, viața de noapte. Dar seria asta să surprindă orașul singur. Până la urmă vederea e despre un detaliu specific unui anumit spațiu. Am primit vederi cu un urs panda sau cu o plăcuță auto, pentru că sunt specifice unui loc. Într-adevăr, orașul e făcut ca să fie locuit și nimeni nu vrea să vadă orașe pustii. Dar e realitatea specifică perioadei de acum. E altfel, dar e o realitate.

Apoi, cum ar fi să trimitem astfel de vederi celor pe care nu am apucat să-i vizităm de sărbători sau cu diverse ocazii, de exemplu? Până acum o lună, mulți ne-am fi aflat în concedii planificate cu mult timp înainte. Sau am fi fost cu gândul și cu banii puși deoparte în avans pentru mini-vacanțe, city break-uri, concedii de vară, de frică să nu pierdem perioada, locul, oferta, șansa experienței până la urmă.

După declararea pandemiei, căutăm și găsim motive să facem ieșiri pe care le ridicăm de multe ori la rangul de „călătorii” aproape zilnic. „Călătorim” fie și până la magazinul din colț sau peste drum. Fie și doar pentru a te uita pe rafturi, mai ales când balconul/terasa sau vederea de la fereastră nu e de-ajuns. Să ne înțelegem clar: și „călătoriile” de genul ăsta se fac tot cu o planificare detaliată: declarație, gândire traseu, mască, (poate) mănuși, șervețele; iar la întoarcere dezinfectare de haine, produse, telefon, portofel, chei, și spălat. Isn’t it ironic?, vorba cântecului. 

Uitați și niște idei aici sau aici.

Acum cu toții suntem rămași acasă și, în același timp, toți facem „călătorii”. Așadar, de ce n-am trimite și câte o vedere? Mai ales dacă e vremea reevaluării unor rapoarte, printre care și cel cu spațiile mult mai apropiate prin care trecem. Vacanța e doar un pretext. Ar fi încă o metodă de conexiune umană după care tânjește toată lumea. Nici nu mai contează ce scrii pe spate. Iar poșta lucrează.