Toamna în Cheile Vârghișului

toamna in cheile varghisului

Precum unele lucruri se întâmplă la timpul lor, așa și unele locuri se doresc vizitate la vremea lor. Iar acum, la ceas de toamnă, o plimbare prin Cheile Vârghișului este una din cele mai plăcute nu doar sufletului, ci mai ales ochiului.

Traseul marcat cu cruce albastră este unul accesibil în orice anotimp, destul de popular pentru cât poate duce în acest moment, cred eu. Însă nu toată lumea îl parcurge până la capăt, din ce am mai citit. Mulți se opresc undeva la jumătate, unde peisajul devine mai puțin stâncos. Mulți se duc doar până în zona peșterilor vizitabile. Și totuși, o plimbare mai lungă și mai plină de culoare nici nu ți-ai putea dori.

Ne-am pornit din Brașov într-o dimineață rece și umedă, cu gândul de a încerca măcar terenul, pentru că vremea se anunța neprietenoasă.

Drumul a fost și el ușor neprietenos pe ultima porțiune, undeva între Măieruș și Apața, din cauza unor lucrări. Am ieșit în grabă din ultimul sat din județul Brașov pentru a intra în secuime. Ținta noastră era comuna Vârghiș, de unde urma să ne îndreptăm spre chei.

Ajunși la Vârghiș, undeva aproape de capătul satului, niște indicatoare ruginite ne arătau să o luăm la dreapta spre Peștera Orban Balasz. Alte panouri mari vizibile și în stare bună marcau ruta spre chei.

Nu m-am așteptat ca ultima porțiune de drum să fie atât de lină precum s-a dovedit a fi. Cu fiecare kilometru parcurs pe șoseaua perfectă ne afundam tot mai mult spre inima pădurii.

poiana cheile varghisului

Odată cu ultimele case, peisajul s-a schimbat brusc, devenind nu doar mai sălbatic, ci o adevărată paletă de culori tomnatice, în toate nuanțele de verde, maro, galben sau roșu.

Am continuat așa preț de vreo 10 km, gonind pe drumul cu o bandă (încap și două mașini, cu grijă) pe care circulația e interzisă (conform indicatoarelor – însă probabil e vorba de autocare), admirând pădurea de foioase și turmele de oi ce se răsfirau pe pajiștile lăturalnice.

Când asfaltul se termină, drumul devine un forestier accidentat, cu gropi mari, pline de apă după ploi, în care nu știi cât de adânc intră roata. 

Am lăsat mașina cam la un kilometru de intrarea „oficială” în chei și am luat-o pe jos. Cam zece alte mașini au trecut pe lângă noi și s-au oprit (după cum aveam să ne dăm seama) într-o parcare amenajată lângă un punct informativ. 

Costul sugerat, sub formă de donație, pentru parcurgerea traseului, este de 5 lei/adult și 3 lei/copil. Însă nu era nimeni care să primească donațiile și nici vreo cutie unde să fie lăsate.

padure toamna

Aflat în partea de nord a munților Perșani, traseul prin chei are o lungime de 4 km. Marcajul cruce albastră traversează pârâul Vârghiș pe mai multe podețe suspendate, și oferă vizitatorului nu doar o lecție complexă de biologie prin diversitatea de floră și faună (specificată și pe panourile informative), ci și una de speologie, prin multitudinea de peșteri (peste 100). Câteva dintre acestea pot fi vizitate parțial, ele însumând cea mai mare populație de lilieci din țară.

Este o plimbare de circa 3, 4 ore (cu pauze și admirat în voie peșterile), care poate fi făcută de oricine, în orice perioadă a anului. Singura obligație a oricărui plimbăreț ar fi încălțămintea adecvată. Într-o zi cum ne-am nimerit noi, după ploi, traseul este noroios, podețele asemenea. Plus că din loc în loc se cer cățărate niște stânci – nimic tehnic sau greu, însă terenul alunecos poate fi periculos.

natura de toamna

De îndată ce am intrat oficial pe traseul marcat, printr-o poiană ce face trecerea spre chei, străjuită într-o parte de stânci semi-împădurite, pe de alta de cursul apei, ochiul nici nu mai știa în ce direcție să se uite.

Spectacolul de culoare a fost amplificat de o ușoară crăpătură prin plafonul de nori, de unde s-au ivit albastrul timid al cerului și câteva raze de soare.

De fiecare dată pe traseele de munte îmi place să întorc privirea, să văd ce las în urmă, căci de multe ori priveliștea e la fel de încântătoare ca cea din față. Am făcut la fel și de data asta, înainte de a ne afunda în pădure. Și dintr-o dată, ca într-o poveste, din spatele nostru se apropia ușor o fată pe un cal (aproape) alb. Părul ei blond, despletit, aproape strălucea în lumina amiezii. Venea la trap, fără șa. Am recunoscut-o pentru că o văzusem ceva mai devreme în curtea ultimei case, unde lăsasem mașina. 

fata calarind

Fata și calul au străbătut toată pajiștea și în apropierea noastră au făcut stânga-mprejur, lăsându-ne cu telefoanele și aparatele foto în aer.

Am revenit cu gândurile pe pământ și ne-am pornit mai departe.

traseul principal cheile vaghisului

De-aici încolo, o bucată de vreme, soarele a continuat să stea deasupra noastră, pătrunzând prin frunzișul des, luminând feeric pădurea. Când și când, o pală de vânt făcea frunzele să se risipească prin aer și să cadă deasupra noastră într-o ploaie ruginie.

La circa o oră de la începutul traseului, au apărut și prima peșteră vizitabilă – Șura Cailor (cea mai populară). Peste râu, marcată printr-un indicator în limba maghiară și bandă galbenă e Peștera Mare de la Merești. Aceasta din urmă a servit drept loc de adăpost pentru localnici în vremea invaziilor tătarilor. În apropiere, nemarcată și nu atât de ușor accesibilă, se află Peștera Tătarilor, unde se zice că aceștia își aveau tabăra și atacau zona.

pestera cailor

Din buza peșterii se poate observa Turnul lui Csala – astăzi, loc de escaladă; în trecut, loc legendar, unul din cele mai înalte puncte din chei, de unde ar fi căzut localnicul cu același nume în încercarea de a urmări activitatea tătarilor. 

turnul lui csala

Coloniile de liliecii promise prin indicatoare nu s-au arătat. Doar doi lilieci am zărit – mici și zgribuliți între cavitățile stâncoase.

Până ce ne-am delectat și cu cea de-a doua peșteră menționată, plus un prânz, soarele s-a și ascuns din nou după nori și nu s-a mai arătat pe tot parcursul zilei.

Am revenit pe traseul cruce albastră și am parcurs restul podețelor. După niște poduri suspendate în stâncă, peisajul devine ceva mai puțin spectaculos, pentru că stâncile încep ușor, ușor să rămână în urmă.

traseu cheile varghisului

Ne-am noroit cel mai tare pe final, unde pădurea s-a rărit, iar covorul de frunze n-a mai acoperit pământul jilav. Iar ultimul grup de stânci, aflate chiar la buza prăpastiei (protejate de o balustradă de fier și lanțuri) nu ne-a lăsat să ne relaxăm decât când ne-am văzut în Poiana Pietrii, punct de final (sau de început, dacă se întâmplă să vii dinspre Merești, pe drumul forestier). 

Aici e loc de odihnă, de luat prânzul, de pus țara la cale și de ce-ți mai poftește inima. Tot aici te hotărăști dacă faci cale-ntoarsă sau o apuci pe traseul bandă galbenă, care te va duce pe deasupra stâncilor și care, la un moment dat, se va întâlni cu crucea albastră.

poiana pietrii

Mai există un al treilea traseu, și mai lung, care merge doar prin pădure, cunoscut ca Poteca Lupilor – punct roșu.

Am testat și noi banda galbenă și, în ciuda promisiunii unor panorame frumoase, poteca foarte nămoloasă, ora înaintată și ploaia măruntă care se pornise ne-au determinat să ne întoarcem tot pe unde am venit. Pentru că n-am mai făcut pauze și nici n-am mai stat la poze, în mai puțin de două ore am fost la mașină.

Cum ziceam, traseul nu atrage atât de mulți turiști pe cât potențial ar avea. Din fericire, noi ne-am intersectat în permanență cu potecători pe ambele sensuri de mers, iar mașinile din parcarea punctului informativ nu erau din Transilvania. Având în vedere poteca îngustă și podețele mișcătoare care obligă la încetinirea ritmului, o mai mare aglomerare turistică foarte posibil ar mai reduce din plăcerea plimbării și, cu siguranță, a liniștii.

Fiind un traseu accesibil ca dificultate, e posibil să se aglomereze mai ales în prima parte și la capetele podețelor. În rest, momentan e loc pentru toată lumea și chiar spațiu destul pentru a te bucura de foșnetul pădurii sub proprii pași. În plus, nu toți se duc până la capătul celor 4 kilometri.

Într-o zi de vară, pe un teren uscat, cu siguranță merge făcut un circuit complet cruce albastră –  punct roșu sau cruce albastră – bandă galbenă. Altminteri, circuitul se poate face și de undeva din dreptul Peșterii Mari. Nu există, însă, marcaje în acest sens și trebuie găsite potecile corecte. 

În plus, o vizită în zonă se poate combina cu Castelul Kalnoky (Micloșoara), Castelul Daniel (Tălișoara), Lacul Sf. Ana/Băile Tușnad, vulcanul stins și lacul de smarald de la Racoș, printre altele.

Așadar, cărări cu soare să aveți!

Leave A Comment