Urmăresc festivalul UrbanEye de la prima ediție care a avut loc acum 6 ani. A avut succes încă de pe-atunci – nu am reușit să iau bilet decât într-o zi și am stat pentru prima oară în viața mea la două proiectii succesive: una se numea Unfinished Italy (despre construcțiile abandonate din Italia), iar cealaltă The Venice Syndrome și trata problema unei Veneții depopulate, dar cu peste 60 de mii de turiști pe zi.

De-atunci, m-am dus an de an la cel puțin 6, 7 filme din program și de fiecare dată am plecat de-acolo cu povești despre probleme cu care se confruntă orașele și locuitorii lor, proiecte urbanistice îndrăznețe, arhitecți care au revoluționat domeniul, locuri sau aspecte urbane sau geografice unice.

Anul ăsta, totul s-a petrecut în online, și cu prețul unui abonament puteai vedea toate filmele. Așa că am văzut 9.

And the winner is…

1. Making a Mountain  

Un documentar despre planificarea și construirea fabricii Amager Bakke din Copenhaga, care produce de energie regenerabilă prin prelucrarea deșeurilor. Un proiect mega-ambițios, care nu a luat în calcul doar componenta economică, ci și cea socială. Astfel că designerii au valorificat spațiul prin crearea celui mai înalt perete artificial de cățărare din Europa pe una din laturi, plus a unei piste de schi pe acoperiș, utilizabilă pe tot parcursul anului (plus teleschi și parc incluse). 

Cu ce am rămas: Unul din designeri spunea că, spre deosebire de generațiile actuale, care știu Danemarca drept o țară fără forme de relief, generațiile care vin odată cu fiul lui care acum are un an, vor sta pe acoperișul fabricii-munte și-l vor avea ca punct de reper de unde să pornească alte proiecte ambițioase. Now that is thinking for future generations!

Și restul

2+3. Balcony Tales + Enter Through the Balcony

Două perspective asupra balcoanelor ca parte din arhitectura urbană. Balcoanele sovietice (din Ucraina), pe de o parte, care, la fel ca la noi servesc drept loc de depozitare și pe care mulți le transformă în mod ilegal (la exterior). Și balcoanele cubaneze, ca loc de socializare și de priveală.

Cu ce am rămas: La fel ca anul trecut când am văzut un documentar filmat de pe acoperișurile cubaneze, și ăsta a arătat un crâmpei din adevărata viață din Cuba, dincolo de fărâma de centru renovată de ochii turiștilor, dincolo de Bodeguita del Medio, și de curțile interioare cu vegetație luxuriantă. Viața celor pentru care pasta de dinți sau hârtia igienică costă jumate din salariul mediu pe lună. Sunt imagini de văzut dacă vrei să călătorești în Cuba. Ca să știi încotro să-ți îndrepți ochiul pentru puțină autenticitate.

4. Sing Me a Song

Un documentar despre impactul pe care internetul îl are asupra unui tânăr călugăr budist. Pe scurt, dacă copil fiind nu-și dorea decât să ajungă electricitatea în satul lui, la 18 ani, sub impactul internetului, renunță la călugărie.

Cu ce am rămas: Cu imaginea unor tineri călugări care-și rostesc mantrele zilnice în timp ce se joacă pe telefoane. Toți, fără excepție. Când am fost în China și-am ajuns într-o seară în cartierul budist din Chengdu, am fost șocată să văd călugării cu mobile și ceasuri mari la mână. În concepția mea, călugăria și tehnologia de ultimă generație nu se întâlneau. Atunci am văzut o altă față a călugăriei.

5. Such Stuff That Dreams Are Made Of

Șase povești despre șase proiecte arhitecturale de trai la comun din Austria. Toate inițiate de grupuri de oameni care și-au dorit să scape de rechinii imobiliari prin proiectarea și organizarea unor ansambluri sau micro-ansambluri de locuințe, în oraș sau la marginea lui. Toate sunt niște oaze, în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, în care ușile nu se încuie, și în care toți au drept de proprietate asupra ansamblului în egală măsură și se auto-administrează.

Cu ce am rămas: Unul din proiecte mi-a amintit de intimitatea din parcelarea Cățelu.

6. The River and the Wall

O călătorie vizuală de-a lungul Rio Grande, din El Paso până în Golful Mexic, pe ruta pe care se plănuiește construcția zidului între Mexic și SUA. Călătoria e făcută de cinci persoane, pe bicicletă, în șa sau în caiac, în încercarea de a vedea dacă granița e traversabilă și care ar fi impactul construirii zidului. Concluziile: zona e de o sălbăticie superbă unde nu se face turism, regnul animal ar fi puternic afectat (cu pierderi de partea Americii, desigur), iar Rio Grande ar fi cedat Mexicului cu pierderi mari de teren de partea Americii (ntz, ntz, ntz). Doi dintre călători sunt copii de imigranți ilegali, reușiți în viață după eforturi mari ale părinților.

Cu ce am rămas: Cu senzația pe care o ai, în caiac fiind, când ieși de pe un canal (sau râu) în mare. E inegalabilă. La cote mai mici, am retrăit ieșirea din Olt pe Dunăre.

7. Once the Dust Settles

Cum se ridică Alep după război? Cum se face turism la Pripiat după explozia reactorului 4 de la Cernobîl? Ce a rămas din Amatrice după cutremurul din 2016?

Cu ce am rămas: Cu imaginea unei ghide siriene care conduce primul ei grup de francezi după 8 ani de război, și care, ajungând în fostul bazar (altădată o bijuterie, acum o ruină), se emoționează până la lacrimi și nu mai poate povesti.

8. Where to With History

Dresda care a renăscut din cenușă ca pasărea Phoenix e un model de reconstrucție pentru mulți. Însă probabil puțini știu că locuitorii orașului consideră că ceea ce s-a reconstruit oferă o falsă imagine a vechiului oraș, iar disputele politice rup orașul în două.

Cu ce am rămas: Anul trecut am cunoscut pe cineva care stă în Dresda. Mi-ar fi plăcut să fi văzut documentarul mai devreme și să îi cer părerea.

9. Walking on Water

Documentarul îl urmărește pe artistul Christo în continuarea și implementarea proiectului The Floating Piers. Început alături de soția lui, Jean-Claude, în 1970, lucrarea a presupus instalarea unui ponton învelit în textil care să lege două zone făcându-le accesibile la pas, nu doar cu barca. După două încercări eșuate în Argentina și Japonia, lucrarea a fost instalată pe Lacul Iseo, în Italia, legând Sulzano de Monte Isola și de insula Sao Paolo. Peste 1.2 milioane de vizitatori au mers pe apă între 18 iunie – 3 iulie 2016.

Cu ce am rămas: Întrebat de un copil dacă meseria de artist nu e plictisitoare, Christo i-a răspuns că a fi artist nu e o meserie, ci un stil de viață.

Anul ăsta n-au fost documentare românești, însă de regulă există în program. Niciun documentar nu cred ca poate fi văzut în altă parte decât la festivaluri de profil, dar merită căutate.