Mânzălești – Plaiu Nucului – Bozioru – Pârscov – Sărata Monteoru

A treia mea întoarcere pe tărâmul de poveste al dealurilor buzoiene nu a fost chiar cu noroc. Primele două dăți, am bătut cărările la pas sau cu cortul în spinare, și bine-a fost. De data asta, am ales confortul mașinii pentru că aveam în minte un traseu de-a lungul unui drum așa-zis județean…

Mânzălești – Muzeul Timpul Omului

Punctul de pornire a fost Mânzălești, unde am petrecut vreo 3 ore cu doamna Cecilia Petrescu, curatorul Muzeului Timpul Omului. Muzeul este destul de recent, organizat cu fonduri norvegiene și cu exponate provenite aproape exclusiv din donațiile localnicilor. Doamna Cecilia este un izvor de povești despre meșteșuguri locale, simbolistica motivelor de pe ii sau stilul de viață de odinioară prin părțile locului. Mai rar un curator care nu turuie o poveste, ci chiar trăiește povestea pe care o spune.

DJ203K-DJ203L

Din Mânzălești, am pornit cu mari speranțe de peisaje mirifice spre Bozioru. În Lopătari, am trecut, fără a opri, pe lângă un alt muzeu recent de interes local: „7 locuri de poveste”. La capătul comunei, asfaltul s-a terminat. Și terminat a rămas până la Brăești. Cu multă răbdare, am făcut 20 de kilometri cam în două ore. Dar ce ore!

Printre gropi, pietriș înșelător, bolovani, șanțuri adânci săpate de apele care vin la ploi  mari…și tufe încărcate de cătină. Cărarea (că drum nu pot să-i zic), lată fix de o mașină, traversează mai multe sate izolate de pe dealurile buzoiene. La ploi mari, te împotmolești de-a binelea. Poate noi am avut noroc în sensul ăsta. Însă localnicii trăiesc cu cărarea lor zi de zi. La muzeu, doamna Cecilia ne spunea că supraviețuirea zonei stă în turism, acum că tinerii pleacă, iar oamenii nu prea mai trăiesc din agricultura de subzistență sau din meșteșugurile care se practicau odinioară. Dar cu un asemenea drum „județean”, zona nu are niciun viitor (iar aici îmi amintesc de un articol al lui Claudiu).

Cei de la organizația Geoparcul Ținutul Buzăului au reușit, de curând, să investească fondurile obținute din donațiile cu 2% în marcarea traseului sper Focul Viu de la Terca. Însă drumul…acest drum care ne omoară….din Lopătari spre Terca este exact la fel de execrabil.

Frumusețea peisajului este crunt retezată de gândul că ai un ritm de melc, că îți strici mașina și că nu are niciun rost. Ba da, rost are, dar cu ce preț. Sau câți sunt dispuși să plătească prețul ăsta? Puțini…

Cei care aleg totuși să viziteze zona sunt niște încăpățânați frumoși. Iar soluțiile, de foarte scurtă durată, pe care le văd pentru turism sunt parcurgerea la pas a zonei (cu un efort considerabil), sau găsirea unui tractor sau a unei căruțe care să mai scurteze din distanțe. Nu recomand sub nicio formă mașina – decât a localnicilor, care oricum n-au altă soluție.

Bozioru – Muzeul Formelor

Drumul neasfaltat continuă, cu o mică excepție, până la Bozioru, unde s-a deschis Muzeul Formelor. Doar că muzeul era închis, deși programul centrului turistic care-l adăpostește era până la 7 seara. Nu există un curator local. Pentru că autoritățile locale n-au gândit treaba până la capăt atunci când au organizat muzeul. Astfel că din 4 persoane menționate pe ușa centrului, doar una a răspuns, și era în concediu. Deci am văzut doar curtea muzeului.

(Totuși, ca să nu zic doar de rău, Muzeul Formelor este al treilea muzeu local deschis sub coordonarea lui Răzvan Popa din echipa „Geoparcul Ținutul Buzăului” și, alături de cel din Mânzălești și de cel din Lopătari, se dorește a completa imaginea de legendă din aria inclusă în geoparc.)

Pârscov – Casa Memorială Vasile Voiculescu

Am făcut o oprire pe fugă la Casa Memorială Vasile Voiculescu din Pârscov, unde doamna curator se pregătea să plece acasă, deși mai avea o oră de program, așa că ne-a cam fugărit prin cele câteva camere ale casei. Probabil că-și permite, la grupurile mari de vizitatori pe care le are… Altfel, muzeul e un amestec de fotografii, obiecte personale și mobilier care au aparținut scriitorului, multe aduse de la casa din București.

De la Pârscov, aș fi vrut să o luăm pe Măgura – Haleș – Sărata Monteoru. Am ratat însă drumul, așa că am ajuns la Sărata pe drumul clasic spre Buzău. Sărata e tot o fostă perlă a stațiunilor românești, unde noi ne-am revenit după senzațiile tari trăite pe dealurile buzoiene, ne-am plimbat pe străzile orășelului și ne-am jucat cu poarta deschisă a parcului dendrologic (care scârțâia lugubru, amintindu-mi de Dickens și casa domnișoare Havisham) într-o timidă și nereușită încercare de a admira puțin vila Monteoru.