Anul ăsta, Untold a depășit recordul de participanți: peste 350 de mii. Super atmosferă, super organizare, super vibes. Nu, n-am fost acolo; am ales să mă relaxez la Slănic Prahova…

Ca multe alte stațiuni balneoclimaterice din țară, Slănic era odată o stațiune populară. Astăzi atrage în continuare turiști, însă nu atâția cât ar fi nevoie. Însă nici serviciile oferite nu ar putea acoperi o cerere mai consistentă – din veșnica lipsă de investiții și de un management bun.

Viața orășelului de provincie se contopește cu cea, puțin forțată, de stațiune recunoscută la nivel internațional pentru cea mai mare mină de sare din Europa.

Dacă faci câțiva pași în orice direcție ca să te îndepărtezi de centru, te cufunzi într-o liniște moleșitoare. Străzile devin aproape pustii. Doar câte o mașină sau un lătrat de câine mai tulbură viața (sau, mai degrabă absența ei) de prin părțile non-centrale ale stațiunii.

Orășelul se întinde de o parte și de alta a râului Slănic. Aproape toate străduțele care se ramifică de la șoseaua principală urcă la deal, însă nu prea mult, că se înfundă. Doar câteva se continuă ca drumuri de țară, neasfaltate, spre dealurile din apropiere. Există chiar și două trasee marcate (banda roșie și banda albastră) care duc, în 3-5 ore, spre zone din Munții Grohotișului.

La pas prin orășel descoperi un amestec plăcut de gospodării cu arhitectură tradițională – prispă lungă și joasă cu coloane sculptate din lemn, streșini cu dantelărie, intrări cu marchiză ornamentată; unele mai bine, altele mai prost îngrijite -, și de case moderne. Multe case sunt părăsite; timpul și-a lăsat amprenta asupra fundațiilor din chirpici sau a grădinilor năpădite de vegetație sălbatică. Acum, pe final de vară, merii și perii din aproape fiecare grădină se îndoiesc sub greutatea fructelor neculese.

În toropeala după-amiezii, cu greu vezi țipenie de om. Iar atunci când îi întâlnești, majoritatea dau binețe, spre surprinderea mea. Aleile pline de flori, prezența vreunui animal sau a ghivecelor pe prispă sunt aproape singurele semne că o gospodărie este locuită. După lăsarea serii, străzile se cufundă încă într-o și mai adâncă liniște și doar câte o lumină slabă trădează prezența omului.

Între timp, în centru, câteva sute de turiști se îngrămădesc pe strada principală, în șlapi și cu pălării de soare. Majoritatea turiștilor vin la Slănic pentru băile cu apă sărată sau pentru mina de sare.

Stațiunea are mai multe băi. Noi am fost la Baia Verde – o serie de trei lacuri naturale, formate în foste exploatări de sare. Apa are o culoare maronie, din cauza locului în care s-a format. Cele trei lacuri au diverse grade de salinitate și temperaturi diferite. Complexul este terasat, cu alei ce înconjoară lacurile, cu foișoare pe care e bătaie – fiind aproape singura sursă de umbră, cu cabine de schimb improvizate și toalete neîngrijite. Se pot închiria șezlonguri, care sunt insuficiente, astfel că cine nu prinde poate sta pe orice spațiu verde sau betonat ce e considerat folositor. Există dușuri și o terasă, iar biletul e valabil toată ziua.

Salina este, se pare, cea mai mare din Europa. În weekend se formează cozi mari la bilete – am stat și noi mai bine de 30 de minute, însă coada s-a mișcat repede. Accesul în salină se face cu microbuze care circulă frecvent. Sunt cam șubrede, ce-i drept. Iar pe drumul plin de hopuri care coboară în fosta mină, ai impresia că se desfac în bucăți. Nu știu unde merg încasările mari de peste weekend (la 20 de lei biletul pentru adult, și ținând cont de coada de câteva sute de metri la care am stat și noi, cred că se strânge ceva), însă cu siguranță nu în îmbunătățirea infrastructurii. Dar să nu fim cârcotași. Apreciez că în microbuze urcă un număr de pasageri egal cu numărul de locuri disponibile pe scaune.

O alternativă de sursă de divertisment ar fi centrul ecvestru situat la câțiva kilometri în afară orașului.

Noi am prins și un bâlci organizat cu ocazia Zilelor Orașului. Din ăla cu tiribombe, kurtos, bere la pahar de plastic, mâncare ieftină și suveniruri kitschoase  hand-made. Atmosferă simplă și animată, cu o mare parte din orășel venită la distracție. Poate din acest motiv, stațiunea era sufocată de numărul mare de mașini parcate în orice locșor central disponibil. Există puține parcări amenajate, și acelea mai mult pentru localnici, iar pentru turiști, mai nimic. În tot acest timp, gara rămâne tăcută și aproape pustie pe tot parcursul zilei. Trenul direct care vine de la București face vreo…patru, cinci ore. Există și legături cu Ploieștiul și cu Buzăul – nu știu cu ce frecvență.

Poate că noi am avut noroc cu cazarea și cu weekendul ales. Până la urmă, Slănicul nu e o perlă a turismului local, dar dacă găsești locul și compania potrivite, poate fi o mică bijuterie pentru câteva zile.