Lopătari – Vârteju – Lacul Mocearu – vf. Ivănețu – Fața Malului – Ploștina – Luncile – Lopătari

E a doua oară când am luat la pas, sub îndrumarea lui Claudiu, ținuturile de poveste din jurul Lopătariului. Prima oară a fost toamna, când natura începea, timid, să ruginească. Acum am fost în plină vară, ba chiar mai mult, tocmai când se anunța că Perseidele se vor arăta cu mai  mult curaj muritorilor de rând.

Am urcat susținut o bucată de vreme, împovărați și de greutatea rucsacilor, doborâți puțin de arșița soarelui. Căldura nu se domolea nici în pădure, însă devenea mai suportabilă. Sub razele sclipitoare ale soarelui, ținutul de poveste al Buzăului se unduia întocmai ca acum câteva sute de ani, însă culorile nu mai erau la fel de vii. Verdele era verde, însă prafuit de colbul drumurilor de acces. Pajiștile se întindeau gălbui, deja cosite și arse de soare. Din loc în loc, se ridicau căpițe de fân.

Oamenii se pregăteau de iarnă – e vremea când își umplu șoproanele de fân pentru animale și de lemne pentru foc. Vitele și caprele pășteau moleșite pe dealuri. Din când în când, mai răzbătea până la noi sunetul sfredelitor al unei drujbe – se taie pădurea…

Pe Lacul Mocearu, câțiva turiști de la cele două pensiuni din apropiere se plimbau cu barca.  Am lăsat țânțarii se ne sugă puțin sânge în timp ce ne-am tras sufletul, și-am mai golit puțin din rucsaci. Am golit și o bere… să nu se încălzească. Ne-am continuat apoi drumul spre poalele muntelui Ivănețu, al cărui vârf îl puteam trasa cu degetul în zare și până la care calea părea destul de lungă.

Natura ne-a copleșit cu darurile ei, lăsându-ne să ne umplem buzunarele de mere și prune, și astfel să mai uităm de caniculă și de praful cărărilor. Cântarind că ziua e încă lungă, am făcut popas și la birtul satului din Plaiu Nucului. Am mai golit o bere, care s-a dus, bineînțeles, direct în călcâie…

Corturile le-am ridicat ceva mai sus, la poalele muntelui Ivănețu, în apropierea unui izvor. Până la lăsarea serii ne-au ținut companie niște cai, care s-au lăsat ademeniți de merele pe care le culesesem.

De pe-un bolovan încins, am cercetat cerul înstelat cu ochi curioși. Ni s-au arătat și Perseidele, însă mai cu zgârcenie decât stelele căzătoare sau decât întreaga Cale Lactee…

Am început a doua zi în deplină comuniune cu natura, cu un ceai de mentă sălbatică, și am continuat cu cătină, mere, pere, și iar mere. Și-am bătut cale lungă. Am ascultat din nou povești despre fete care s-au aruncat de pe stânci în fuga lor de tătari (Malu Roșu) și despre liniile frontului care treceau pe unde treceam și noi.

Am poposit la Piatra Mortatului, unde am înotat în fânul încă neînto rs. Am tăiat-o apoi cu elan prin miriști cu iarba încă mare, pregătită să cadă sub lama coasei. O parte a căzut sub picioarele noastre…

De sus, dealurile Buzăului se văd încă împădurite, pe alocuri traversate de câte o cărare, numai de localnici știută, pe care probabil turmele de vaci și de oi urcă de-atâția ani la păscut.

De data asta n-am mai traversat Ploștina, cu ulițele ei noroioase, ci am coborât mai abrupt, direct pe malul Slănicului. De partea cealaltă, anunțate doar de câteva tăblii ruginite, ard veșnic focurile vii de la Terca, ce am înțeles că se lasă găsite mai greu. Despre acestea voi spune, sper, într-o altă poveste…