Lopătari – Vârteju – Lacul Mocearu – vf. Ivănețu – Plaiu Nucului – Fața Malului – Ploștina – Terca – Lopătari (aprox. 33 km, la pas)

Undeva în inima județului Buzău, unde primaria a uitat să mai asfalteze, unde poștasul nu mai ajunge, unde drumul principal de pamânt e bulevard pe lângă ulițele secundare în care intri în noroi până dincolo de glezne, o tai de-a dreptul prin livada vecinului, sari vreo 3 garduri, furi niște mere sa-ți ostoiești pofta și te pomenești în deal, la Plaiu Nucului.

Iar după un deal vine alt deal, și-apoi alt deal. Și tot așa, din deal în deal, te fură peisajul și te pomenești în poveste. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti…

Dealurile sunt de poveste. Ca întotdeauna, orășeanul privește însetat unduirile cu forme line, succesiunea perfectă de semicercuri care se întrepătrund armonios (și atât de diferit față de colțuroasele blocuri gri cu care s-a obișnuit). Se minunează ca un copil de coloritul puternic al pădurilor în miez de toamnă, cu foșnetul frunzelor, cu crengile și iarba încă umede de roua dimineții. O casă ici, una dincolo, o troiță rătăcită pe la răscruci, stâlpi de electricitate aplecați în bătaia vânturilor și viscolelor, pământuri îngrădite însă nu pe un metru pătrat, cât au curțile caselor moderne la oraș, ci pe hectare întregi, iar fiecare-și cunoaște bucățica.

Așezările omenești sunt de poveste. Case simple, înșiruite crescător și la propriu, și la figurat, căci începi de cu ziuă de la prima, din buza dealului, și până ajungi la ultima se face seară. Aici nu vezi termopan, nici pitici de grădină, nici garduri drepte. În schimb, asiști la spectacolul trecerii timpului pe pereți de paiantă, pe uluci îmbinate rudimentar pe ici, pe colo, simți miros de iarbă fragedă, de pământ reavăn, de pomi fructiferi.

Oamenii sunt și ei desprinși din poveste. E unul din acele locuri (din multe, de altfel, în România) unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea – chiar și la două sate distanță. Unde când te pornești undeva, se știe exact a câta casă este din punctul unde te afli, iar distanța se măsoară față de puncte de reper bine întipărite în mentalul colectiv (precum școala) astfel încât numerele caselor sunt cam de prisos. Unde când te prezinți, îți spui numele și originea ca fii identificat (”a lu’ cutărică”), unde când întrebi de cineva îi dai, la fel, numele și originea. Unde toți își dau binețe. Unde tu, orășeanul, ești un intrus privit cu amuzament pentru entuziasmul pe care-l arăți față de orice formă de pitoresc.

Drumurile sunt...ca nicăieri din tot ce-am văzut până acum. E unul din acele locuri în care, dacă încă n-ai cedat psihic de-atâta mers, te amuzi copios bălăcărindu-te în noroi și ascultând pleoscăitul monoton al pașilor tăi pe ulițele înglodate. Desigur, sub privirile amuzate ale localnicilor resemnați cu infrastructura și veșnic încălțați cu șoșoni sau cizme de cauciuc.

În poveste verile sunt caniculare, iernile – crunte de-atâta izolare. Oamenii trăiesc din ce muncesc, că nu le dă nimeni din milă. Școala are opt clase, toți copiii învață în același loc, uneori mai multe clase deodată, cu profesori multifuncționali, care predau mai multe materii. E unul din acele locuri în care școala se desființează într-un sat, din lipsă de copii, iar cei rămași se duc pe jos, mulți kilometri, până în satul vecin.

E unul din acele locuri în care dealurile și pădurle sunt proprietate privată, dar pe care te plimbi în voie. Ba mai și sari gardul de pe o proprietate pe alta, fără amenzi, fără împușcături, fără amenințări. În care oamenii cunosc hotarul din priviri. E unul din acele locuri în care încă mai găsești familii numeroase cu câte zece copii („Din aceeași femeie, băăăăă!” – vorba lui Claudiu). Unul din acele locuri în care laptele are caimac gros și ceapa e cât două palme. Unul din acele locuri unde încă întâlnești oameni care se urcă pe-un deal în zorii zilei, întind mâna în zare și trasează din deget locurile pe care le au și pe care (încă) nu le-au înstrăinat.

Unul din acele locuri care nu apar în niciun ghid turistic și care rămân necunoscute majorității.