Cloașterf, sat din Colinele Transilvaniei, într-o zi de sâmbătă. Amiază, căldură mare. O toropeală generală care-mi amintește de imaginile cu localități din Vestul Sălbatic. Aerul e galben de soare, câteva case mai răsărite le eclipsează pe celelalte, la fel și o reclamă la lactate de bivoliță fix în centrul satului.

La Camping Zori se pune de-un brunch și se vede o ușoară agitație dincolo de porțile mari, săsești. Crâșma din sat e închisă, la fel și biserica. Bine, pe poarta bisericii există un număr de telefon la care sună niște turiști aflați în trecere. Vine un domn să deschidă cu mama-tuturor-cheilor. Biserica nu se mai folosește, că sașii au plecat toți. Oricum, n-ar putea susține slujbe repetate – pereții sunt igrasioși și crăpați, spațiul strâmt, băncuțele precare. Zidurile de apărare ascund câteva cămăruțe unde se țineau odată provizii. La intrare, lângă turnul-clopotniță se află și „camera de împăcare”, acum depozit de ocazie. O serie de scări destul de solide duc în turnul-clopotniță, de unde poți admira satul.

Câteva minute mai târziu, o mașină cu număr de București intră în sat. Înaintează tiptil, ca și cum ar căuta ceva. Copilotul se uită în jos, probabil pe telefonul unde are salvată vreo indicație. Mașina încetinește, previzibil, acolo unde vede alte mașini cu numere din alte județe, dar nu se oprește. Satul pare pustiu. După câteva minute, mașina revine, de data asta îndreptându-se în trombă spre ieșirea din sat. Pesemne că fie nu era ce se așteptau oamenii, fie n-au găsit – deși nu pot să-mi închipui ce să ratezi într-un sat mărunt în care tot ce ai nevoie se află central.

Alte câteva minute trec și lângă biserică apare un cuplu de turiști. Lăsaseră mașina undeva și „se plimbau” prin sat. Biserica era deja închisă și țiitorul cheii plecase acasă. N-au sunat la numărul de telefon de pe poartă. Câțiva pași mai încolo, s-au oprit nesiguri în fața a ceea ce părea un birt local. Închis. Deși afară, pe masă, zăceau câteva sticle goale de bere. Doi copii din sat, unul pe bicicletă, altul pe trotinetă, au tăiat șoseaua, și s-au oprit la o casă de unde tocmai ieșea o doamnă. Au întrebat dacă fetița iese la joacă; „După 3” a spus doamna. Era abia 12. Copiii s-au evaporat, centrul satului a revenit la liniștea cruntă. După acest regal de acțiune, turiștii au mai făcut câțiva pași. S-au oprit din nou nesiguri, la o intersecție. Au înțeles că circa 100 de metri mai încolo ies (deja) din sat. Ori satul încă nu li se revelase în totalitate. Am trecut cu bicicleta pe lângă ei, când scurmau la propriu cu botul sandalei în praful de pe marginea drumului, indeciși ce să facă mai departe. Păreau complet confuzi, dezamăgiți și visând la o terasă cochetă cu băncuțe rustice de lemn pe care să se așeze, să comande o limonadă și, în timp ce o sorb, să admire viața profundă și autentică a satului transilvan. Așa cum se promovează în broșuri și cum se vede în pozele frumoase. 

De fapt scena la care am asistat eu, stând la umbra unei sălcii, pe o buturugă de lemn, în mijlocul satului, nu se întâmpla într-o zi oarecare de sâmbătă. Era sâmbăta dinaintea TBT Race. Iar incursiunea mea în zonă începuse cu două zile mai devreme, în Criț, la un traseu cultural.

Crițul e un (alt) sat din Transilvania pe care apropierea de Saschiz, includerea în destinația ecoturistică Colinele Transilvaniei sau pe Via Transilvanica, și participarea în diverse evenimente culturale ca parte din marea familie săsească, îl salvează periodic din anonimat în sezonul estival. Iarna, cred că satul dormitează. Străzile i-au rămas ulițe – o fi bine, o fie rău? – casele mai răsărite se văd cu ochiul liber, coloritul puternic și ornamentația elegantă de la ferestre sau porți distincție o clară între casele care au beneficiat de o renovare și cele care nu. În spatele zidurilor groase și a porților uriașe, proprietatea se poate întinde nebănuit de mult și de elegant. Doar cei care cunosc stilul caselor săsești o știu. Casa Hansi e un exemplu.

Din Criț lipsesc cu desăvârșire indicatoarele, tipic românesc, tipic pentru un turism lăsat oarecum la voia întâmplării, dar care încântă nu doar prin atributele de destinație eco, bio, autentică și alte câteva. Așa că odată ce m-am văzut pe ulița principală, am urmărit cu privirea turla bisericii fortificate, sperând ca drumul pe care am luat-o să mă ducă la destinație. M-a dus. Lângă biserică am descoperit câteva mașini scumpe, semn că mă aflam în locul cel bun. Am urcat spre biserică fără să dibuiesc intrarea. Pe unde ar fi trebuit să fie, poarta era ferecată. Pe unde mai putea fi, se intra, de fapt, în curtea unei pensiuni. O altă posibilă poartă de acces avea lacătul pus. Și totuși, auzeam dinăuntru voci, deci cineva era acolo. Eram cât pe ce să abandonez, dar am ales, după 15 minute de învârteală, să intru spre pensiune, ultima șansă. Printr-o portiță din zid am zărit și niște picioare de turiști. M-am îndreptat încolo și, în sfârșit, am ieșit la lumină, în curtea bisericii, unde se spuneau povești.

Dacă unele festivaluri de muzică sunt ca o sărbătoare, unele concursuri de MTB sunt ca un festival. Iar Transylvania Bike Trails Race e unul dintre ele.

În parte concurs sportiv, în parte eveniment cultural, în parte festival gastronomic, TBT Race nu prea își găsește corespondentul între evenimentele de profil.

Dincolo de competiția propriu-zisă, vin propunerile de școala MTB pentru copii și de trasee culturale. Dincolo de procesul schematic înscriere-plată-participare-porția de carbohidrați de după-festivitate stau atelierele de migălit mici produse artizanale, degustări din produse locale pentru încurajarea afacerilor sau a familiilor din zonă și poveștile.

De fapt, întregul eveniment stă sub semnul unor povești: conceptul medaliilor de participant spune o poveste, traseele de concurs spun, fiecare în parte o poveste; și peste toate astea vine un reprezentant al comunității de sași, un soi de simbol al acestei culturi precum doamna Sofia Folberth, săsoaică, care la cei 100 de ani ai săi e un „tezaur uman viu” neoficial și care are de povestit cât toată strategia turistică formată în jurul acestei comunități. În ultmii ani, doamna Sofia i-a încântat pe toți cei care au ascultat-o cu povești despre comunitate, școală, vecinătate, documente de arhivă pentru care ea a învățat alfabetul gotic (pe lângă latină și greacă, obligatorii între războaie), deportări, schimburi de sași cu statul german, și întoarcerea ei.

Concursul e o ocazie pentru satele-satelit din jurul Saschizului să iasă din amorțeală. De fapt, secretul concursului stă, cred, în puterea lui de a aduce împreună comunitățile locale din vreo cinci sate din Colinele Transilvaniei: Saschiz, Criț, Cloașterf, Meșendorf, Viscri. În tururile culturale ți se tot vorbește despre „vecinătățile” de odinioară din fiecare sat săsesc, care obligau membrii comunității să se ajute reciproc. Ei bine, pe parcursul TBT Race ai ocazia să și guști din spiritul unitar care se creează în jurul acestor mici comunități. Fie că e vorba de recomandări de locuri de luat masa, de spații de cazare, de organizare de parcări, amenajare trasee, voluntariat sau un aport oricât de mic la bunul mers al evenimentului.

TBT Race sau evenimentele similare de peste an (Haferland sau Weinfest, de pildă) sunt pretextul perfect pentru ca bisericile fortificate mai mici să rămână deschise sau ca la telefon să ți se răspundă mai prompt; să afli detalii despre aceste locuri într-un cadru mai uman decât de pe niște panouri; ca femeile să scoată de la naftalină (dacă nu cunosc pe de rost) rețeta de lichiu; ca localnicii să nu se mai salute doar între ei cât e ziua de lungă, ci să dea binețe altor zeci de trecători. 

Iar tu, ca participant sau simplu însoțitor, descoperi locuri pe lângă care altfel ai trece nepăsător. Eu am trecut de zeci de ori prin Saschiz și am oprit o singură dată la biserică. Pe o zi ploioasă de duminică. Am nimerit după slujbă, preotul era încă acolo. Am intrat direct în biserică, la fel ca un simplu participant la liturghie, evitând, fără să vreau, casa de bilete. Preotul a stat de vorbă cu mine, mi-a explicat simbolistica unor elemente, și a plecat. Am rămas singură acolo, să admir orice vreau, cât timp vreau. Nimeni n-a mai venit preț de mai bine de o oră. Tot atunci am poposit la o socată la Ceainăria Tei. Mă simțeam ca într-un sat parcă uitat de lume. 

Apoi, TBT Race e motivul pentru care afli că pe-un deal deasupra Saschizului, într-o poieniță folosită de copiii din localitate ca teren de fotbal, există un loc off camping mi-nu-nat. Pentru că trebuia să poarte și o denumire (de poveste, desigur) îi zice „În Brazi”; denumirea săsească începe cu „L” și se continuă gutural, aproape imposibil de pronunțat. De pe drumul din sat care urcă spre poieniță, știut doar de localnici și de participanții la concurs care stau „în brazi”, prinzi apusuri memorabile și panorame negândite cu aproape toată localitatea.

Pe parcursul zilelor premergătoare concursului, ai timp de colindat satul (sau satele), de pedalat pe trasee, în recunoaștere, de participat la diverse demonstrații meșteșugărești sau ateliere. Copiii au și ei evenimente dedicate. Fiecare seară marchează evenimente în câte una din localitățile participante, doar ultima seară fiind dedicată, triumfător, Saschizului. 

În timpul unor astfel de evenimente guști din farmecul satelor transilvane așa cum apare el prezentat în broșuri promoționale și în toate videoclipurile savuroase care-ți produc dor de ducă: un meniu complet, dinamic, colorat, savuros și fascinant pentru cei care nu cunosc locurile. Dacă nu vii aici chitit pe cura multvisată de digital detox, pe o cazare rezervată sau pe un obiectiv turistic, nemișcarea acestor sate, aproape la orice oră din zi, e copleșitoare. Adevărata activitate se duce pe câmp, departe de ochii turiștilor, sau dincolo de porțile mari. Uneori, ghidurile îți sugerează ca atunci când ajungi prin zonă să stai și să observi viața la țară, pur și simplu. Iar pentru asta, găsești băncuțe puse ici, colo. Localnicii stau pe ele doar când satul e invadat de turiști, la evenimente precum TBT Race. Atunci e spectacolul lor. În loc să îi observi tu, te observă ei pe tine. 

Cu sau fără concursuri MTB și festivaluri locale, există totuși câteva constante de neclintit în aceste sate: casele colorate cu obloanele trase, magazinul universal la care se vinde „pe caiet”, gâscanii din Viscri (deveniți faimoși prin pictoriale foto sau în Killing Eve și pe care, atunci când am fost eu, niște italience încercau să îi evite de parcă ar fi fost o groapă cu șerpi) și trista realitate că sătenii din Viscri se tem de o invazie iminentă a tuturor mașinilor din România, așa că s-au luat măsuri de precauție și din două în două porți șoferii sunt rugați să parcheze în parcarea desemnată ad-hoc de comunitate ca fiind locul special neamenajat pentru orice vehicul cu 4 roți.