Bran – Poiana Clincea – Refugiul Țigănești

Despre traseul ăsta există deja multe descrieri în aplicații profi sau imagini filmate în diverse sezoane. Unele îți dau fiori, altele te inspiră. Din unele înțelegi la ce să te aștepți, unde urmează să faci stânga sau dreapta, după ce anume să te uiți ca să știi cât ai parcurs. Dar niciuna nu putea anticipa cum va fi experiența mea; așa că nu-mi rămânea decât să relativizez traseul parcurgându-l și, preferabil, trăindu-l prin fiecare por. Nu ca să mă asigur că l-am epuizat și că nu voi mai reveni, ci ca să știu ce mi-a oferit traseul într-o zi de septembrie, fix după prima zăpadă din sezonul rece care abia a început.

Am mai văzut Bucegii din multe unghiuri, în toate anotimpurile. Unele parcursuri le-am exteriorizat, altele le-am ținut doar pentru mine. N-am epuizat muntele. Iar dacă e ceva cu care voi rămâne multă vreme din tura asta, e o neliniște profundă pe care mi-a creat-o tocmai liniștea peisajului, o mască a unei dinamici explozive, care se petrece acolo unde ochiul uman nu poate să pătrundă.

Tehnic vorbind, traseul ar fi cam așa: 5% o rigolă incomodă, 10% drum de exploatare, 25% o pădure misterioasă cu brazi incredibili și o cărare care se afundă abia simțit sub tine când calci moale pe covorul de pământ, ace uscate, rădăcini și mușchi, 10% brusturet și vegetație nesuferit de umedă, 40% potecă pe curbă de nivel în gol alpin și 10% creastă. 100% în urcare.

Am plecat la drum încurajați de unul din ciobanii de la stâna de la baza pârtiei Bran. Ne-a răspuns binevoitor la salut și ne-a întrebat (nu neapărat în glumă) dacă ne-am luat și schiurile la noi. Mai degrabă mi-era de câți urși ar fi fost pe traseu, nu de cât ar fi nins deja sus…

M-am bucurat să văd încă două persoane urcând; un cuplu. Ținteau tot refugiul Țigănești. Dar mi-am pierdut rapid speranța de a urca împreună. În primul rând că amândoi păreau plecați nu mai departe de magazinul din colț – atât de lent înaintau. Apoi pentru că el ne-a sugerat să mergem în liniște, poate vedem vreun cerb, că simte el miros de țap. Noi nu simțim nimic, am zis. Și n-aș fi făcut liniște pentru nimic în lume pe un traseu pe care se știe că se perindă (și) urși. Poate de aceea, ei au ales să rămână destul de mult în spate.

Noi am continuat, mai povestind, mai cercetând desișul pădurii, mai ciulind urechea. După primul indicator care ne îndemna să o luăm spre dreapta, am pășit parcă  într-o lume desprinsă din documentare. Poteca se pierdea frecvent într-un orizont la capătul căruia nu se zărea nicio lumină.

Urme nenumărate de animale – excremente de tot felul, amprente de labe și copite care-ți apăsau pe butoanele cunoștințelor de biologie, scurmături proaspete. Nimic nu aducea a urs, așa că n-am putut să pun talpa bocancului pe lângă o labă de urs și să fac o poză, așa cum am văzut că se practică.

Într-un punct a început, totuși, să miroasă puternic a animal. Abia acum ne mirosea și nouă. Nu știu dacă a țap, așa cum spusese colegul de drum. El avea un mod elegant de a exemplifica, cu încântarea cu care îți vorbesc francezii despre un fel savuros de mâncare, fluturând două degete pe la nas. Eu n-aș putea spune exact cum miroase țapul. Să fi fost miros de cerb? Poate. Sau de altceva…nu știu. Știu doar că mirosea greu, stătut, ca în interioarele grădinilor zoologice. Brusc, mi se părea că am și niște peri fini în gură…de animal desigur.

Când cărarea de brazi s-a îngustat, ne-au luat în primire tufișurile umede încă, apoi au apărut și primele petice de zăpadă și câteva ferestre cu perspectivă. De undeva din vale am auzit foșnituri. Apoi un amestec de răgete și (poate) grohăituri. Am scos fluierele să facem gălăgie. De undeva din spate ne-a răspuns un alt fluier. Probabil de la ceilalți doi. Deși am continuat să fluierăm, ei n-au mai răspuns. Poate li s-a părut că le-am compromis complet șansele de a vedea un cerb.

Știam că e sezonul rutului și că șansele de a vedea ritualul de împerechere a cerbilor e aproape unic, dar prefer să merg la sigur pentru experința asta.

Mai fluierând, mai strigând, am ieșit în sfârșit în golul alpin unde ne-a întâmpinat creasta acoperită de zăpadă a Bucegilor. Și o liniște cum doar peisajele cufundate în ceață o au. Niciun foșent, nicio adiere, nicio mișcare. Și dintr-o dată, o zbatere de aripi ca sunetul pe care-l scot cearșafurile umede scuturate să se zvânte. Apoi încă una. Nu fâlfâit mărunt de vrăbiuță. Bătăi de aripi într-o flexare completă, prelungă. Doar câte o pasăre trecea și doar la răstimpuri, când de-abia ce apucam să mă obișnuiesc cu tăcerea aia monumentală. Suficient cât să mă facă să tresar.

Erau corbi. Croncăneau doar după ce se așezau. Iar croncănitul lor umplea liniștea pe văile laterale și piciorul de munte pe care urcam. Probabil  sub încordarea simțurilor cu care ieșisem din pădure, îmi venea în minte doar versul din Miorița „și urlă-a morțiu”. Tăcerea părea să nu aibă margini, iar prezența corbilor, cu croncănitul și cu fâlfâitul lor de aripi nu făcea altceva decât să o accentueze.

Refugiul Țigănești se zărea pe creastă, cu învelișul lui alb-roșu vizibil în zăpada proaspătă. Un indicator anunța încă o oră și jumătate până acolo.

Am crezut, cu oarecare emoție, că traseul ne va duce direct în creastă, de unde ne-ar fi așteptat numai mers prin zăpadă. Dar nu. Cărarea a luat-o ușurel, pe curbă de nivel, pe sub creastă, printre jnepeni cu ramurile parțial înghețate, într-un spectacol de iarnă timpurie. Aproape de 2000 de metri, zăpada cerea chiar parazăpezi.

Într-un final, am ieșit în creastă și ne-am croit cărare spre refugiu. Soarele ne scălda cu dărnicie, în prima zi senină după aproape o săptămnă de vreme închisă, cu ploi și ninsoare.

Departe, pe platoul principal al Bucegilor se zăreau dungulițe mișcătoare – toți cei care urcaseră cu telecabina până în punctul maxim. Mă gândeam cu milă (sau poate cu o senzație de dulce răzbunare) dacă printre ei se numărau și unii în adidași…

Refugiul ne-a primit cu o doză de bere și un pateu de porc care pesemne trăgeau prea tare în rucsacul cuiva. Cred că berea nu apucase să înghețe. Pe pereți, multe desene semnate mai ales de cuplul „Petre și Bogdan” care a ținut neapărat să-și marcheze anonimitatea aici. Nu mai țin minte dacă tot de la ei a rămas și un avertisment pentru cei care urcă în adidași: (citez din memorie) „Nu urca în adidași că mori”. Prea târziu, urcatul pe munte în echipament de oraș e prea la modă.

Pe când am început noi coborârea, au ajuns și ceilalți doi. Nu întâlniseră niciun animal, dar el era sigur că ce auzisem jos, în vale, erau cerbi în rut. Așa speram și noi.

Ulterior am întâlnit alte două grupuri care urcau, doar noi coboram. Zăpada începuse să se topească, la fel de repede precum se depusese, transformându-se în noroi. La marginea pădurii, brazii ne-au udat în câteva scurte ploi de pe ramurile care se scuturau. Urmele de animale – tot acolo, la fel și mirosul puternic, în aceeași zonă unde îl simțisem și pe urcare. N-am mai auzit zgomotele. Noi păream singurii care poluează fonic într-un mediu atât de pașnic.

Jos, la baza pârtiei, în jurul stânei domnea o moleșeală generală pe ritmuri de muzică scuipată din difuzorul unui radio vintage. Volumul ambiental. Cât să liniștească și câinii de pe lângă.

În Bran se serba Răvășitul Oilor – eveniment care marchează simbolic coborârea oilor de la munte. Spre deosebire de ora matinală la care urcasem noi, acum mașinile sufocau drumul spre pârtie. Nedorind să parcheze prea departe de centru, unii parcaseră la două rânduri.

Printre mașini, turiști de ocazie, cu câte o șaorma sau o tăviță de carotfi prăjiți în mână, eventual și cu câte o plăsuță cu ceva brânză. Treceau agale printre mașini, într-o forfotă cu care, tind să cred, Branul e deja obișnuit.

Traficul dinspre Brașov spre Bran înainta cu viteza melcului obosit. Coada se întindea pe vreo 2 kilometri. Nu știu dacă oamenii chiar aveau treabă în Bran sau erau doar în trecere sau nu știau ce îi aștepta. Eu una, n-aș fi insistat pentru nimic în lume.

Din măreția crestelor înzăpezite, în forfota celor care insistau să treacă sau să ajungă într-o stațiune montană care cu greu părea să mai aibă loc și pentru ei – nimic surprinzător. Branul gemea de mașini, de veste cu blăniță și de pantaloni de trening. Un Bran mercantil, sufocat de kitsch și de fast food.

Îmi plac reîntoarcerile în oraș. N-aș fi vrut să zic că traseul a fost doar dus și că am rămas acolo sus, la 2100 de metri, cu neliniștea mea. Mai nou, pare că la fiecare coborâre de pe munte, locurile de revenire seamănă ca trase la indigo – aglomerate, poluate, asaltate de aceleași oferte comerciale. Cred, totuși, că doar aș recita un refren dacă m-aș plânge veșnic de această asemănare, pe care o vedem cu toții, dar alegem să o ignorăm. Așa că nu-mi rămâne decât să găsesc, de fiecare dată, elementul de surpriză.