Cabana Babarunca – Cheile Babaruncăi – Șaua Tigăilor – Poiana Teslei – Cabana Babarunca 

Ori de câte ori ajungeam pe DN1A București-Brașov – ruta “salvatoare” când se aglomerează Valea Prahovei prea tare (adică în permanență) -, obișnuiam să zăresc într-o curbă un indicator montan. Săgeata trimitea peste o mică pajiște, iar apoi cărarea (care, de fapt, nu era bătută) intra într-un pâlc de copaci și se făcea nevăzută. Mi-am pus des întrebarea unde duce traseul. Desigur, orice traseu ar trebui să ajungă, sub o formă sau alta, la vârful Ciucaș. Dar unde lași mașina, dacă într-adevăr te decizi să o apuci încolo? Niciodată n-am văzut în zonă nici mașini, nici drumeți. Și în sfârșit am aflat niște răspunsuri.

Când am început să merg pe munte, acum vreo 11 ani, am pornit cu Ciucaș. Cu traseul clasic Muntele Roșu – cabana Ciucaș – vârf, într-o zi de toamnă. A fost dragoste la prima încercare. De-a lungul timpului, am revenit aici în toate sezoanele. Am urmat doar trasee mai cunoscute, așa cum se întâmplă mai tot timpul când începi să te obișnuiești cu un drum. E mai comod să mergi pe unde știi. Dar când descoperi un traseu nou, posibilitățile ca muntele să ți se dezvăluie din nou și din nou se înmulțesc brusc. 

Circuitul ăsta include două din cele trei trasee care pornesc/ajung din zona cabanei Babarunca. Nu le știam și le consider un fel de nestemate ale Ciucașului. Genul de trasee pe care organizatorii de ture montane în grupuri mari le scot din tolbă ca să mai diversifice puțin meniul. Nu pentru c-ar fi (mai) spectaculoase, ci pentru că sunt neumblate. Un drumeț de ocazie n-ar alege niciodată aceste trasee, pentru că informațiile despre ele sunt puține. Iar cineva care urcă frecvent pe munte cochetează cu ideea de a le încerca probabil după ce-a epuizat celelalte variante. 

Din fericire, sunt trasee bine marcate. Și tot din fericire, la prima mea încercare, acest teritoriu necunoscut a ales să se dezvăluie doar pe sfert. 

Întâmplarea a făcut ca direcția de mers să fie asta, deși planul inițial era invers, în ideea că forestierul prin Cheile Babarunca e plictisitor. Dar, surpriză – forestierul e generos, molcom, relaxant și într-o stare mult mai bună decât multe șosele (asfaltate) din țară – așa că merge făcut chiar și cu MTB-ul. A fost o întâmplare cu tâlc această direcție, pentru că un început pe un drum distrus până la refuz de exploatarea forestieră ar fi lăsat un gust amar. 

Ce-a urmat, a fost un circuit cu aproape de toate: 

• sălbăticie cât să simți că nu ești pe un traseu popular și populat, cu brusturet până la genunchi sau chiar deasupra, bine îmbibat de apă, prin care doar bocancii de iarnă cred c-ar fi rămas uscați; 

• urcare lină, abia simțită, urmată de potecă îndârjită prin jnepeniș; 
• vânt furios din față, perfect ca să facă ploaia enervant de biciuitoare;
• ceva ploaie mocănească; 
• petice de zăpadă; 
• rododendron; 

• ceață și bălăureală prin ceață după marcaje tocmai acolo unde-ar fi trebuit să răsară mai multe; 
• pădure fermecătoare de conifere, ca-n filmele horror, cu siluetele fantomatice ale copacilor care se proiectau pe un fundal alb-lăptos și cu poteci moi, acoperite de vegetație; 
• nelipsitul drum distrus cu sete de TAF-uri. 

N-aș zice că e traseu de începători. E însă un traseu suficient pentru o zi de weekend, cât să faci puțină febră dacă ți-a lipsit mișcarea în ultima vreme. Pe-un timp capricios și umed, gradul de probabilitate să faci broaște-n bocanci e foarte mare.

A fost un traseu din care au lipsit soarele, cerul albastru, panoramele, peisajele năucitoare și binecunoscutele grupuri de stânci rotunjite de vremuri ale Ciucașului. Au lipsit, dar nu pot zice că regret. Pentru mine, e clar motiv de revenire pentru a descoperi și cealaltă parte a poveștii.