Ani de-a rândul, Băile Herculane a fost pentru mine o destinație foarte îndepărtată, despre care am citit numai de rău. Dar când am reușit să ajung, în sfârșit, în stațiune, am rămas mai degrabă plăcut surprinsă…

Da, stațiunea nu trece prin cea mai fericită perioadă. În lipsă unui termen de comparație cu ce era înainte, se poate vedea că centrul istoric este parțial, spre total, în paragină, cu urme ale unor încercări de restaurare ale unor clădiri; iar lucrările, cu puține excepții, par a fi abandonate. În unele cazuri, cum este cel al Hotelului Decebal, reabilitarea a lăsat mai degrabă goluri de geam sinistre, reparații stângace sau crevase amenințătoare în zidurile clădirii. De altfel, centrul istoric e un monument de arhitectură de la un capăt la altul, unde clădirile în stil baroc sau eclectic își trăiesc, cuminți, amurgul zilelor. Unele spații de la parterul fostului cazinou au devenit niște birturi leșinate, podul din fontă este închis circulației, cladirea fostelor băi imperiale austriece a devenit culcuș pentru oameni ai străzii, clădirea fostului hotel Arhiducele Iosif (odată cantină unde încăpeau peste 300 de persoane simultan) este acoperită cu o pânză de protecție mâncată de vreme, majoritatea fostelor băi sunt abandonate. Unele hoteluri construite în perioada comunistă au fost și ele abandonate.

Totuși, turismul în Băile Herculane n-a apus, chiar dacă nu e la fel de înfloritor sau de romantic ca altădată.

Hotelurile comuniste încă active au fost modernizate și incluse în circuitul turistic cu acces la băile termale din incintă, unele în regim de spa (Diana, Roman); pe lângă acestea, există numeroase pensiuni care au reușit să obțină acces la apele termale din munți și dispun de piscine exterioare. Localnicii găzduiesc și ei turiști.

În stațiune se poate mânca decent la terasele nu foarte selecte, însă cred că cine merge în Herculane nu caută, totuși, luxul. În afara centrului istoric se găsesc și terase mai puțin turistice, unde mânâncă localnicii. Am mâncat la ceea ce ni s-a recomandat a fi ”la meniul zilei”, unde când comanzi o ciorbă ți se aduce un castron de ciorbă din care poți mânca de două-trei ori, și unde se serveau patiserii sârbești. Localnicii din cătunele înconjurătoare mai coboară uneori în oraș cu produse locale spre vânzare (lactate, miere, fructe).

În plus, Băile Herculane sunt un punct de plecare pentru numeroase trasee turistice marcate (mai ușoare sau mai complexe, de o zi sau mai multe) din Munții Cernei și Mehedinți. Tot pe aici se ajunge și spre parcurile naționale Cheile Nerei sau Semenic, sau spre Cheile Rudăriei.

Dincolo de statutul de stațiune, am descoperit un oraș liniștit, curat, cu blocuri cochete cu grădinițe ordonate, case îngrijite, izvoare cu apă sulfuroasă, stupi de albine cocoțați pe dealuri, în spatele blocurilor, trafic puțin și oameni liniștiți.

În loc de concluzie, aș zice că decât să plângem de mila stațiunii, mai bine ne asumăm rolul de turiști și contribuim la turismul local.

PS: Recomand Pensiunea Eden, care are câtva camere de cazare, acces la o bucătărie utilata, cu posibilitate de grătar, o grădină foarte îngrijită unde ți-e mai mare dragul să stai, cu vedere spre munți. Pensiunea este o afacere de familie și totodată un bun exemplu de a da ceva înapoi locului. Doamna care o îngrijește mi-a povestit că în tinerețe a fost cazată la Hotel Roman, unde s-a tratat cu succes de colecist (parcă), în mai multe concedii succesive; printre altele, trebiua să bea câte opt pahare de apă sulfuroasă pe zi.