Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștilor – Cheile Pisicii – La Table – Șaua Joaca – Peștera – Fântâna lui Botorog (cruce roșie, aprox 5.5 ore)

Iată un traseu de drumeție ușor (deși lung), la poalele Pietrei Craiului, accesibil oricui în special pentru că e un forestier aproape în totalitate, de la un capăt la celălalt.

Norii dau ploaia mocănească; pădurea oferă forestierul

Iar drumul forestier este coșmarul oricărui montaniard.

Cărarea lată, monotonă, aproape plană încântă orice plimbăreț de ocazie prin simplul fapt că nu e asfalt. Pentru un montaniard, forestierul  al cărui capăt cu greu se întrevede e precum o durere de măsea care zvâcnește mocnit și totuși nu îndeajuns de tare cât să deranjeze.  Încă te mai poți bucura de viață, dar e ceva acolo care te sâcâie continuu și care nu știi când sau dacă se va sfârși.

Iar între noi fie vorba, să te prindă o ploaie mocănească pe un forestier e de-a dreptul un purgatoriu.

Traseul de la poalele muntelui începe destul de spectaculos cu pereții verticali ai Prăpăstiilor, cu scorburile întunecoase și traseele de escaladă binecunoscute de pasionați.

Brazii cocoțați în vârful lor urmăresc cu o neclintire de străjeri petrecerea unor puncte mici, colorate prin vale. Probabil un păcat al Prăpăstiilor este accesibilitatea – și deci aglomerarea pe oricare direcție de mers, în orice anotimp.

Salvarea poate veni dacă se cotește brusc la stânga, cam la 30-40 de minute după fâtână, înainte de a ajunge la intersecția cu traseul popular care coboară de la Curmătura.

Pe-aici se intră în Cheile Pisicii. După o dezbatere nu foarte îndelungată, pentru că trebuia să fim atenți unde punem piciorul, am ajuns la concluzia că denumirea ar veni de la o mică porțiune de urcare abruptă care necesită ceva agilitate pentru a păși sprinten din piatră în piatră, în urcare/coborâre. Sau poate de la lungimea lor – sau mai degrabă scurtimea: nici bine n-ai intrat în chei că ai și ieșit. Cheile se parcurg rapid, sunt înguste și pot fi spectaculoase prin verticalitatea amenințătoare a stâncilor.

Ieșirea, cel puțin pe direcția asta, dă tot într-un forestier – continuarea drumului din Prăpăstii, adică. Astfel că oprindu-te la capătul cheilor în drum, nicio direcție nu pare promițătoare: în dreapta-i forestier, în stânga-i forestier.

Cu excepția situației în care cineva pornește chitit să meargă mai departe, cum am făcut-o noi, majoritatea își întrerupe aici explorarea și se întoarce pe unde a venit. Tot o excepție sunt și bicicliștii care au indicatoare dedicate și trasee pe sufletul lor prin zona asta.

Dacă totuși te împinge curiozitatea mai departe, peisajul este aproape la fel cu cel din Prăpăstii, însă ceva mai puțin….prăpăstios sau spectaculos: multă pădure, multă stâncă, multă liniște, puțini trecători. Moment numai bun de scos niște glumițe interne: Când ai făcut bagajul ți-ai zis „De ce-o să am mai mare nevoie –  de colțari sau de conserva de ananas? Ghiciți voi cine-a câștigat.

La un moment dat, crucea roșie se intersectează cu triunghiul galben care vine la Curmătura și merge spre Casa Folea – un traseu prea puțin umblat. L-am găsit neatins acum vreo 3 ani, era la fel de neatins și acum. Dar este un circuit lung și deosebit de bogat în peisaje care merită făcut.

Nouă ne place însă forestierul, așa că mergem tot pe el spre La Table. Și insistența ne este răsplătită nu după multă vreme cu intrarea pe o cărare prin pădure: mai îngustă, mai ferită, mai întunecoasă – măcar s-a schimbat puțin peisajul. Și este chiar și asezonată cu un podeț ușor înclinat fără puncte de sprijin pentru mâini. Nimic foarte palpitant, totuși.

Se iese în Poiana Vlădușca unde, teoretic, se deschide o priveliște frumoasă spre creasta Pietrei Craiului. Pentru noi s-a deschis doar o mare de zăpadă și de ceață. Așa că probabil vom parcurge forestierele astea încă o dată, special pentru priveliști!

Până la intersecția de la La Table mai e foarte puțin. Aflată la întretăierea județelor Brașov și Argeș, intersecția oferă numeroase alternative de trasee în toate direcțiile. Noi am continuat spre Peștera, cu trecere prin Șaua Joaca – loc suficient de larg pentru a încinge jocuri de orice fel, chiar și o pătură de picnic.

Cărarea tot coboară de-aici, mai întâi prin câteva poieni presărate cu multe stâne părăsite în această perioadă. Creasta ne străjuia de după ceață și am intrat de tot în pădure fără a vedea nici măcar un colț din ea.

Priveliștea superbă ce se deschide de deasupra Casei Folea – cu satele Peștera și Șirnea, sate de munte, pitorești, desprinse din vederile ce se vând la orice  stand cu suveniruri petru străini – a rămas învăluită și ea în ceață de data asta.

Am traversat forestierul care duce pe deasupra satului Măgura într-o liniște deplină. Totul era încremenit și pustiu, iar ceața deasă nu făcea decât să accentueze senzația de gospodării abandonate din calea tătarilor  turiștilor. Noroc cu mirosul de lemn ars ce se mai simțea din când în când; sau cu urmele de rumeguș proapăt; sau cu câinii blânzi și mari care veneau după noi cerșind atenție și care păreau bine hrăniți.

Mai spre capătul satului am dat și de copii cu sănii într-o încercare disperată de a mai prinde câte o limbă de zăpadă zdravănă. Tot pe-aici au apărut și casele de oaspeți, și mașinile cu numere de București, Galați sau Constanța. Iar serpentinele care ne-au dus înapoi la Fântâna lui Botorog au fost la fel de desfundate și de poluate de miros de eșapament ca în orice weekend reușit.

N-am crezut că o să fac circuitul ăsta. Din cauza lungimii și a posibilei monotonii. Dar cortina de ceață nu ne-a dat prilejul să vedem tot spectacolul. Așa că știu că vom cumpăra bilete și altă dată pentru a vedea aceleași peisaje în toată splendoarea.