Pe cărările Crucurului Mic și abrupt

Brașov (Noua) – Crucurul Mic (triunghi galben) – Vf. Vama (cruce galbenă) – Brașov (Răcădău, banda albastră + triunghi albastru), aprox. 4 ore, fără pauză.

Cred că varianta asta de drumeție în apropierea Brașovului se situează între două extreme: fie e ultra cunoscută (de localnici), fie n-a auzit nimeni de ea. Ceea ce e și bine, și rău, deopotrivă. E pe hartă, inclusiv pe Google Maps, așadar să o facem!

Mai mult decât o simplă plimbare prin pădure

Traseul pornește de pe drumul care ar fi urmat să fie inclus in controversatul proiect Gorița – forestierul care trebuia să lege Dâmbul Morii de Noua, Răcădău, Pietrele lui Solomon și Poiana Brașov.

Startul dezolant, cu o culme defrișată parțial, e compensat ulterior cu o pădure foarte deasă de foioase, iar mai apoi de conifere.

Această primă parte din traseu a fost chiar mai sălbatică și mai neumblată decât m-am așteptat, deși face trecerea spre Cabana Postăvaru. Marcajul e vechi, rar, uneori absent; poteca e foarte îngustă pe alocuri, dar vizibilă; urmele de trecători cu sau fără patrupezi au fost foarte puține. Din fericire, nici măcar urme de animale sălbatice n-am văzut. 

E genul de traseu (cel puțin din această direcție) pe care nu-ți dai seama ce urmează. Pe de o parte din cauza abruptului, pe de alta, din cauza desișului.

Până să întâlnesc banda albastră (care nu e menționată pe hărți), adică mai bine de o oră, am avut mereu impresia că înaintez spre un punct de lumină întrezărit printre două trunchiuri.

Și speram că ajungându-l voi căpăta o nouă perspectivă, se va deschide o priveliște, voi vedea un marcaj. Dar când îl ajungeam, urma tot pădure deasă, tot o potecă prea puțin umblată, iar punctul se muta mai departe.

Nu e un traseu de făcut pentru peisaje.

Singura panoramă a fost spre locul de unde am pornit, iar asta înainte de a mă afunda în pădure. Mi-a amintit că trebuie mereu să mă mai uit și în spate.

Am continuat să înaintez din dorința de a face circuitul pe care mi-l imaginasem inițial. Însă monotonia pădurii m-a copleșit uneori. 

Dar e o drumeție de făcut pentru liniștea adâncă.

De mult n-am mai prins un traseu cu atât de multă liniște în jur. Și nici trasee al căror freamăt să fie dat doar de prezența unor urme mai mult sau mai puțin recente. Poate că n-am avut eu parte de ele. Și poate nu e sezonul.

O bună bucată de drum am auzit doar ciripitul păsărilor și un soi de melodie pe care o compusesem în minte în ritmul pașilor și al respirației.

De-abia în culmea Crucurului Mic, la intersecția cu poteca ce vine dinspre culmea Kermen, marcaj cruce galbenă, poteca a mai prins viață prin urmele mult mai dese și mai clare de pași, atât în direcția orașului, cât și pe mai departe, spre Postăvaru. 

Problema marcajelor.

Până aici, marcajul când a fost, când n-a fost. Dispariția totală a triunghiului galben la întâlnirea unui indicator ruginit care anunță banda albastră e foarte confuză.

Din fericire, în locul respectiv există doar două opțiuni, stânga sau dreapta. Stânga duce spre Dârste, dreapta spre Postăvaru. Iar banda albastră se arată pe câțiva copaci, apoi dispare. Noroc cu cărarea, cât de cât delimitată.

Lucrurile se lămuresc abia la intersecția amintită. De-aici încolo, marcajele sunt dese, vizibile, iar poteca asemenea. Eu am mai făcut cam ¾ de oră până să dau, absolut întâmplător de (altă) bandă albastră.

Aici am rupt traseul ca să mă întorc spre oraș Și tot de-aici a început coborârea în serpentine pe „Drumul albastru”. Având orientarea aproximativ spre nord, poteca era ușor alunecoasă, cu zăpadă din belșug, iar aerul mai rece.

Coborâre abruptă, cu provocare pentru genunchi și degete? Da, vă rog!

Dacă am urcat pieptiș pe cel puțin trei  porțiuni, trebuia să mă aștept la o coborâre pe măsură. Și așa s-a dovedit. Prin comparație, deși urcarea pe „Drumul albastru” nu e mai ușoară, poate e ceva mai interesantă datorită drumului în serpentine și a deschiderii spre mici văi. Pe ambele părți, înclinația e susținută și continuă aproape pe tot parcursul traseului. De altfel, diferența de nivel e de circa 5-600 metri.

Brusc, ca și cum pădurea ar fi tras cu o cretă invizibilă o dungă, ca la școală, și-ar fi zis de-aici încolo e pământ, zăpada a dispărut aproape complet. A urmat noroi. Cu vârf și îndesat în perioada asta de dezgheț, mai ales pe triunghiul albastru care duce spre Răcădău.

N-am crezut că îmi va lua chiar 1.5 ore să ajung în oraș, fiind și pe coborâre. Dar poteca instabilă din cauza noroiului și intersectarea cu râul Răcădău, a complicat drumul aproape de final și m-au încetinit considerabil. Probabil pe timp uscat, lucrurile stau altfel.

Deci e un traseu cu mare potențial de exercițiu fizic susținut. Deși puțin monoton, e presărat cu urcușuri provocatoare, multă liniște, aer proaspăt, și ocazii de tresăriri când se mișcă ceva prin frunzișul des al pădurii. Numai bun de limpezit mintea și dezmorțit picioarele. 

Cu siguranță are farmecul lui în orice sezon. Deci o să revin!

Leave A Comment

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. More information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close