Bulevardul care mă ducea către școală stă atârnat de o jardinieră învechită, la pervazul unor termopane albe, care contrastează puternic cu tencuiala scorojită, galben-verzuie, a blocului.

Sub bulevardul care mă ducea către școală se deschide o arcadă. Prin arcadă, se pătrunde într-un spațiu intim în care accesul non-riveranilor ar fi, în mod, normal, restricționat. Treci pe lângă un scuter parcat pe culoar, fix lângă ușa apartamentului cu numărul 1. Vizavi e apartamentul 2. Ușă în ușă, la puțin peste un metru distanță. Între primul apartment și numărul 3, o scară duce la etaj. În față, un culoar cu colonade trasează un pătrat fără o latură. La etaj, culoarul pătratului devine o prispă continuă închisă de streșini cu margini aflate în descompunere. În colțuri și la capete există alte scări, astfel că accesul la etaj se face din mai multe părți.

În interiorul pătratului se deschide o curte interioară năpădită de vegetație. În sezonul rece rămân doar formele golașe ale arbuștilor (oferind o priveliște completă asupra ansamblului), dar vara e o junglă. Ici-colo se văd leagăne, băncuțe, umbreluțe abandonate, mormane de nisip pentru viitoare construcții.

În fața mea, culoarul este blocat de un dulap scos de cineva din apartament. N-am trecut dincolo de el. De undeva din spate am auzit o ușă scârțâind și pe cineva ieșind. Am rămas la adăpostul unei arcade. Ca în filmele cu polițiști, dacă acel cineva s-ar fi apropiat, eu mă puteam roti în jurul piciorului arcadei, până când ar fi trecut de mine. Dar nu a fost cazul pentru că acel cineva a rămas în același loc și a început să meșterească ceva.

Simțindu-mă un intrus, am ieșit din incintă și m-am întors pe bulevardul care mă ducea către școală.

De-a lungul lui se înșiră mai multe astfel de „blocuri” (așezate) în formă de pătrat neterminat. Dacă nu treci prin arcade deasupra cărora să fii atenționat că trecerea e „numai pentru locatari”, vezi curțile interioare de la distanță, în timp ce te pierzi pe aleile înguste și nenumite care fac trecerea de la un pătrat spre celălalt. Așa îți dai seama că accesul în „bloc” nu se poate face prin curte, ci doar prin colțuri.

Iar locuințele nu se găsesc doar în interiorul curții, ci și „la bulevard”. Dai din stradă direct în casă, cum s-ar zice. Adică mult mai brusc decât la o casă cu o curticică. Motiv pentru care oamenii și-au mascat, vizibil sau nu, bucățica de pământ care duce spre ușa lor.

Dar intimitatea nu se poate masca nici cu garduri, nici cu plase, nici cu copertine.

Când treci prin arcade, treci și pe lângă băile ale căror gemulețe stau deschise. Când traversezi aleile, traversezi prin fața bucătăriilor. Când te plimbi pe străzile care încadrează parcelarea, porți cu tine glasurile câtorva persoane care vorbesc, fiecare din curțile lor până-n casă. Dacă stai o oră pe o stradă, auzi (și uneori vezi) cine a ieșit, cine a intrat, cine se uită la televizor, cine gătește, cine face duș, cine discută cu cine și despre ce, cine își ceartă copilul, cine urlă la altcineva, cine a aprins o lumină, cine vorbește la telefon, cine râgâie, cine cântă, cine are musafiri, cine duce gunoiul, cine își planifică concediul, cine…cu cine, și ce… Tot.

Este un tip de intimitate cu vecinii care pe mine m-a fascinat și m-a speriat în același timp, ce mi-a amintit de casele cubaneze care se deschid direct cu o cameră de zi/dormitor în stradă. Am văzut ceva asemănător în București, pe strada Baia de Fier. O intimitate în care m-am simțit ca un intrus pe cale să fie descoperit de cineva care tocmai iese pe ușă. O intimitate în care mi s-a părut că din orice parte m-aș afla dau buzna în casă peste oameni. Sau că orice unghi aș alege pentru poze, le pătrund direct în dormitor.

Un tip de intimitate pe care noi, cei dinafara parcelării, îl ascundem după draperii, după jaluzele, după folii de protecție, după garduri de piatră sau grilaje de fier, după dungi galbene de păstrat distanța. Un tip de con-viețuire care nici în zona rurală nu se mai găsește prea des și de care, după zeci de ani în care am trăit cu spaima de a fi urmăriți oriunde și în toate, ne ferim pe cât posibil închizându-ne ermetic în apartamentele noastre din blocurile hiperizolate în polistiren și tencuite temeinic, să nu mai respire nimic. Eventual nu mai deschidem nici geamurile, că e praf și virușii zboară prin atmosferă, iar primăvara pe timp de iarnă e bolnăvicioasă.

Bulevardul care mă ducea către școală nu există.

Bulevardul care mă ducea către școală e, de fapt, o stradă.

Ea se numește Cutezătorilor. Și se află în parcelarea Cățelu, cunoscută drept un experiment de locuințe colective pentru refugiații basarabeni de după al Doilea Război Mondial. Florin Biciușcă l-a numit un prototip holistic al locuirii în studiul său dedicat acestui cartier pitoresc despre care mulți bucureșteni nu știu. Cu toate modificările aduse de proprietari în timp, mai ales asupra delimitării spațiului privat de cel public – fără efecte majore -, parcelarea a rămas neschimbată, ca o insulă de liniște, de verdeață, de familiaritate, într-un cartier titanic de blocuri comuniste.