De mai bine de o lună vecinul de la 7 renovează.

Zic vecinul, dar încă nu știu cine e. Cineva a cumpărat de curând apartamentul cu 3 camere aflat la 3 etaje sub mine. Până anul trecut, acolo locuise un bătrân, domnul Teodorescu (unul din puținii vecini pe care îi știam după nume). Nu cred că apartamentul avea cine știe ce dotări, în afară de termopane și ușa de la intrare cât de cât solidă.

S-a apucat de renovat, așadar, cu o echipă. Între orele permise, desigur, pentru că altfel e dezastru. Adică între 10-13/14, respectiv 16-18. Mă rog, orele normale de lucru…inclusiv ale celor care lucrăm de acasă.

Nu știu cu ce au început, dar vreo 2 săptămâni au ras toți pereții și au dat jos zidărie cu ceva care face ca o bormașină.Timp de 2,3 ore înainte de masă, apoi încă niște ore spre seară. A bârrrrrâit încontinuu mașinăria aia, în fiecare zi a săptămânii. Niciodată n-a început prea devreme. Și în nicio zi n-a întârziat să se audă. În weekend a făcut pauză – măcar atât. Rezultatul se vedea în fiecare zi la parterul blocului, în zeci de saci de moloz, grupați frumos pe o folie mare de plastic. Oamenii duceau totul jos cu liftul, și întotdeauna curățau după ei.

După ce au spart, dărâmat, ras tot, au început să lucreze la țevăraie, calorifere și alte asemenea. O săptămână au bocănit în țevi. În același interval orar. Ca picătura chinezească, pic, pic, pic, pic…Ca atunci când îți bate vecinul în țeavă, doar că mult mai insistent.

Apoi, cred că au revenit la pereți (ce-a mai rămas din ei). De data asta, au început să ciocănească ritmic, tac, tac, tac, tac. Stăteam cu geamurile închise pentru că afară era frig și ploios, iar dacă n-ar fi fost lumina zilei aș fi zis că mă aflu într-o mină în care se exploatează cărbune. După același program zilnic.

Într-o zi, pe când sacii de moloz continuau să se adune la parter, mă întâlnesc cu vecinul de la 6. Adică cel care stă sub apartamentul aflat în renovare. Mă gândesc că la mine ajung bocăniturile și turuielile ușor amortizate de celelalte 2 etaje care ne despart. Dar la el, care stă fix dedesubt… În fine, vecinul de la 6 care se întorcea cu câinele de la plimbare mă vede în holul blocului în timp ce așteptam liftul. Se uită la mine, se uită la sacii de moloz.

– Uite, zice, ce de moloz! De unde o fi?

„De deasupra dvs”, mi-am zis în gând. 

– De la 7, cred, a continuat tot el. Cred că renovează…

Era cât pe ce să fac și ochii mari. Masca mi-a ascuns expresia de (aproape) mirare în cele 2 secunde cât a durat pauza. „Doar credeți? De o lună?!!”

Am tăcut din gură. Știam…

Vecinul de la 6 poate doar să „creadă” pentru că e surdo-mut. Vorbește într-un stil aparte, articulând niște sunete dar nu aude. N-a auzit nici bărăiala, nici turuiala, nici bocănitul, nici păcănitul din țevi. Pentru el  au fost ore de veșnică liniște.

Știam, dar preț de 2 secunde nu mi-am dat seama.

În lumea mea suprapopulată de zgomot, părerea lui nu avea niciun sens.

Acum vreo câteva zile s-a întâmplat apogeul renovării. Meșterii au folosit ceva asemănător cu o mașină de rașchetat. Au început de undeva de la intrare, adică au deschis ușa, iar când au pornit-o, am avut impresia că se turează tot blocul și că în 3,2,1….urmează să se desprindă din fundație și să decoleze. Zgomotul a fost infernal.

Cam un minut a durat totul, suficient cât să iasă pe scară un alt vecin care, înnebunit de vuiet, a început să urle la ei. S-au întrecut puțin unii pe alții – care face zgomot mai mare. Sunt aproape sigură că nu se auzeau între ei – meșterii nu-l auzeau pe el, el nu se auzea pe sine, de nervi. Noi, restul din bloc, auzeam ambele părți.

Nici vecinul de la 6 n-a auzit nimic, dar din alte motive. Nu s-a speriat, nu s-a enervat, n-a urlat la nimeni. Pentru el a fost o zi la fel de liniștită ca oricare alta din ultima lună.

Tuturor ne e greu, nu-i așa, într-un fel sau altul? Dar data viitoare, dacă voi rămâne în pană de un lucru pentru care să fiu mulțumită pentru ziua care a trecut, voi zice auzul. Iar dacă voi rămâne în pană de două lucruri, voi zice și vecinii.