Nea Nicu, pălărierul din Pasajul Englez

În urmă cu niște ani, am dat întâmplător peste un meșter în zona Eforie din București care repara umbrele. Atelierul nu mai există acum, lumea preferând să-și cumpere umbrele cu 10 lei de la metrou, pe care le abandonează, apoi, pe trotuare sau în coșurile de gunoi pentru că se rup în aceeași zi sau la prima rafală de vânt. A fost primul și ultimul astfel de meșter pe care l-am văzut. Tot așa, cred că nea Nicu a fost primul și ultimul pălărier pe care am ajuns să-l cunosc.

În încercarea tot mai des întâlnită de a păstra sau de a scoate la iveală niște păstrători ai meșteșugurilor de altădată – care pe bună dreptate se află în pericol de dispariție – s-au scris multe articole și s-au realizat mai multe reportaje televizate recente despre meșterul pălărier Nicu.  

Am trecut și eu pragul prăvăliei meșterului, prăvălie aflată în odinioară promiscuu Pasaj Englez – astăzi evitat sau chiar necunoscut de mulți. (Dacă ar fi după mine, aș duce orice turist acolo, să-și închipuie, preț de-o clipă, clientela aleasă a Hotelului English traversând cu pași repezi balcoanele cu cadre de fier forjat după vizitele lor nocturne, pentru ca apoi să fie readus în prezent de atmosfera de fost bordel pe care o păstrează și azi, cu rufe atârnate la vedere, cu matroane fumându-și țigara de amiază în scaunele de plastic, pe balcoanele-prispă, având la picioare câte un bischon răzgâiat care latră frenetic.)

Eram în căutarea unei pălării. După o cercetare pe OLX, unde există ofertă, m-am decis să văd, totuși, ce are de oferit și ultimul meșter pălărier din București. Până la urmă, una e să cumperi o pălărie de la H&M sau Zara, și alta o pălărie lucrată de un meșter adevărat.

Nea Nicu m-a primit aproape la prima oră a programului (care e de luni până vineri, de la 9 la 14). Stă în prima încăpere, unde are și atelierul (mașina de cusut, calapoadele, foarfecele, cârpe folosite și alte ustensile, unele demult nefolosite și acoperite cu pânze de păianjen). Un radio vechi mergea în surdină pe un post care îmi amintea de momentele în care ascultam „Cotele Dunării” în bucătăria mică a bunicilor mei de la țară. O cafea pe jumătate băută se odihnește într-o cană ciobită, pe masa aglomerată.

Îi spun ce caut. Se uită la mine și bate ușor în retragere încă de la început – am capul mic și nu știe dacă mi se potrivește vreo pălărie. Care să fie și pentru vârsta mea. Îmi arată vreo 3 nepotrivite, apoi una neagră, pe care a încercat să mă convingă că îmi vine bine, deși îmi era mare. Văzându-mă indecisă, a acceptat (cu greu, mi s-a părut) să mă ducă și în a doua încăpere, care e ca un magazin de prezentare – însă mi-a zis de la început că nu-mi va găsi nimic, pentru că acolo are fie mărimi mari, fie pălării mai „de doamne în vârstă”. Și a avut dreptate.

Ne-am întors în încăperea-atelier și am mai încercat vreo 2,3 pălării. Am rămas, într-un final, la 2 – una neagră și alta maro. Ca orice negustor, a încercat să-și măgulească mușteriul și a reușit, în cele din urmă cu pălăria maro. Deși îmi era mare, a zis că o poate ajusta puțin. În timp ce „o ajusta” i-am pus câteva întrebări despre ce mai înseamnă meseria de pălărier azi și l-am întrebat dacă pot face niște poze. 

Meșterul Nicu are 90 de ani și în calitate de ultim meșter pălărier din București este, aparent, foarte căutat. De presă, nu de clienți. Pentru articole sau reportaje. Cu două zile înaintea mea, cei de la Digi24 trecuseră pe-acolo să-i ia un interviu, mi-a zis.

Meseria lui nu mai înseamnă mare lucru pentru nimeni, cu toată marfa chinezească mult mai ieftină. Are, însă, comenzi mai ales din partea rromilor și atelierul era plin de pălării cu boruri largi. Mai vin spre el și cei din zona de design vestimentar pentru ucenicie temporară sau pentru comenzi mici. În atelier avea totuși și multe pălării pentru femei de 60, 70 de ani de genul bonete demodate și nicidecum șic. Materialele i le aduc unii clienți. A mai avut un atelier pe strada Șepcari, unde mi-am tot dorit să intru, deși mi se părea foarte prăfuit din afară, însă spațiul a fost revendicat de vechiii proprietari. Nea Nicu e un exemplu clasic de „ultim meșter”, căci nu are cui să lase moștenire meșteșugul lui, cei doi copii ai săi urmând alte căi profesionale (desigur). N-am sesizat vreo urmă de regret în asta – nea Nicu pare să se fi consolat de oferta capitalismului și nu a fost deschis să continue discuția.

Între timp, meșterul „a ajustat” noua mea pălărie – adică s-a prefăcut a-i pune o bandă autoadezivă care micșorează circumferința interioară a pălăriei. Mi-am dat seama, ulterior, că era doar un petec de fetru. Desigur (sau poate doar atunci…) pălăriile nu au preț afișat. Am întrebat cât face, mi-a spus un preț de 2 ori mai mare decât o pălărie nouă de pe OLX pe care am acceptat să-l plătesc (cum ziceam – lucru manual…). Mi-a promis și că îmi calcă pălăria mai târziu dacă am nevoie, „din partea casei; cine știe ce se poate întâmpla – să te așezi pe ea, de exemplu”.

Soția lui nea Nicu a intrat în atelier și a părut deranjată de prezența mea. A bânguit ceva vizavi de faptul că meșterul stătea la discuții, iar acesta aproape mi-a făcut vânt afară din prăvălie. Am ieșit în pasajul pustiu închizând după mine ușa micului atelier celebru – nu pentru marfa de calitate, ci pentru calitatea de „vestigiu” încă viu.

Întreaga poveste a pălărierului Nicu, despre cum a ajuns și a rămas în București, se găsește online. Tainele meseriei sale nu. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enter Captcha Here : *

Reload Image

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. More information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close