Pornim de la capătul satului Alunu și ridicăm cu încredere și entuziasm bățul de trekking în zare, undeva la ora 1. Acolo se zărește o șa. Noi vom ajunge dincolo de ea, pe-un vârf-stâncă, ce nu are o denumire sau un traseu aparte pe harta Munților Vrancei. Îi zice simbolic stânca Golul Cozei, pentru că se află deasupra șeii omonime, respectiv în umbra celui mai înalt vârf din Parcul Natural Putna-Vrancea, vârful Coza. Doar că vârful e împădurit, pe când stânca nu, iar panoramele ce fac dorul de ducă să tresalte aici se deschid. 

La ora 7, satul Alunu abia se dezmorțește. Aici, unde începe traseul nostru spre vârf (parte din traseul crestei principale din Munții Vrancei), se termină drumul asfaltat și linia electrificată. Pârâul Coza își înfoaie apele pentru ultima dată, înainte de vărsarea în Putna. Satul se lasă înghițit de natură; o mână de gospodării simple, tăcute, se încăpățânează să îi țină piept. Oamenii nu-și părăsesc liniștea aparent paradisiacă pentru a se duce în marele oraș, adică la Focșani, decât poate o dată pe an.

Parcul Național Putna-Vrancea promite o experiență care te va lăsa fără cuvinte. Când cearșafurile nu îți mai zâmbesc, vorbea cântecului, fă un traseu prin Munții Vrancei. Aroape orice traseu merge. Te lecuiești imediat.

Probabil, și pe bună dreptate, pentru că oricât de mult ai citi despre experiența montană în Vrancea, trăind-o prin propriul efort fizic și psihic totodată, chiar te duce în niște stări extreme, în care se împletesc și alternează încântarea, epuizarea, anxietatea, setea, foamea, anticiparea răsplatei.

Farmecul greu de înțeles și de pătruns (la propriu) al munților din Vrancea pare a fi o binecuvântare și un blestem, în același timp. Mulți îl apreciază, de la distanță, și puțini caută să-l exploreze. Un farmec definit, printre altele, de:

• Lipsa amenajării – traseele sunt marcate, marea lor majoritate, deci revizitate periodic de rangeri; în plus, în unele locuri se găsesc și panouri informative.
• Lipsa urmelor intervenției umane – există, desigur, poteci de păstorit, câteva stâne, părăsite sau nu; și lipsesc gunoaiele, cu foarte puține excepții.
• Urme de animale sălbatice.
• Varietatea și bogăția florei, lăsată să-și urmeze ciclul de viață natural.
• Diversitatea peisajului montan – noi am trecut prin văi, strâmtori, râpe, stâncării, poieni largi, grohotișuri.
• Lipsa turiștilor – noi am întâlnit un grup de ATV-iști, care urcaseră până la Refugiul Vinderel, și un cuplu, la Stâncile Cozei.

Pentru mine, un mod de raportare la acest mediu aparent de neîmblânzit a însemnat și modul în care viețile oamenilor de aici se aliniază cu ce le oferă natura și cu ritmul ei. 

Una peste alta, atributele peisajului vrâncean în cea mai pură formă a lui (singura, de altfel), luate împreună, cred că oferă o experiență unică pentru oricine are curiozitatea și posibilitatea de a străbate teritoriul dincolo de Cheile Tișiței și de alte obiective care se găsesc la baza parcului natural.

Alunu – Strâmtura Cozei – Stâna Cârnituri – Șaua Geamăna – Șaua Golul Cozei – stânca Golul Cozei

Așdar, la  început de drum, noi am primit binecuvântarea unui cârd de rațe eliberate dintr-o gospodărie și lăsate să pască pe marginea drumului. Proprietarul care-și făcea de lucru pe la grajduri, ne-a „încurajat”:

„Unde mergeți?” a întrebat parcă într-o doară.

„Pe Coza?” am zis.

„N-aveți spor!” a dat el dezaprobator, dar șugubăț, din cap.

L-am asigurat că abia ne-am pus în mișcare și încă ne încălzim. El era în continuare neîncrezător. 

Pe parcurs, am înțeles că oamenii locului se ghidează după cu totul alte unități de măsură, fie că vorbim de timp, spațiu sau forțe ale naturii.

Unitățile de măsură au, în general, o dimensiune aparte pentru oamenii din lumea rurală. Când un bade îți zice că locul spre care te îndrepți e „peste deal” și ție-ți pare un fel de à côté, nu e niciodată pe cât de-aproape crezi, ci de trei ori mai departe. 

Aici, în Vrancea, în acea duminică, distanța, de exemplu, s-a măsurat mai întâi în voiciunea pasului nostru. După cât de sprinteni pășeam, la 7 dimineața, omul a estimat (mai în glumă, mai în serios) dacă urma să ajungem sau nu la destinația anunțată. 

(Ca fapt divers, am ajuns, cu greu, dar nu despre asta e vorba aici.)

Tot un mod de raportare la distanță mi s-a părut locul în care unii au ales să-și trăiască viața. Un loc ce nouă ni se pare imposibil de atins prin mijloacele cât de cât comode pe care omul le are la dispoziție. Lor li se pare ceva la fel de firesc ca soarele pe care-l văd răsărind în fiecare dimineață, de după aceleași dealuri. Tot așa cum noi zicem că nu există trasee grele, ci doar drumeți incorect echipați, ei probabil zic că nu sunt izolați pe-un vârf de deal, ci doar poziționați acolo unde-a dat Dumnezeu.

Multe cărări din Munții Vrancei sunt un pariu cu sălbăticia. Pe care-l câștigi doar anunțându-ți prezența, pregătindu-te psihic și fizic pentru o cursă cu multe obstacole care-ți răsar în cale. 

Pentru noi, primul obstacol a fost apa. Practic, capătul satului Alunu face o trecere lentă dinspre o oarecare civilizație, spre un tărâm dominat de păduri. Deschiderea largă a văii Cozei în această zonă nu anunță nimic din ce urmează. De la cele două persoane care au mai fost pe acest traseu, aflăm că trebuie să trebuie să trecem apa. De patru ori. Și că nu se știe dacă trecerile sunt practicabile. A plouat mult.

Au fost într-adevăr patru treceri, și doar prima am parcurs-o fluierând. La doua a trebuit să sfidăm oarecum legile gravitației, pe un versant nisipos. Drumețul antrenat se asigură ca la carte, în cel puțin trei puncte, pentru echilibrul perfect și imperturbabil. Un localnic ne-a urmărit traversarea tacticoasă cu vădit interes, ușor amuzat. Cu o sapă pe umăr și o alta într-o mână, el s-a asigurat doar pe propriile picioare zglobii și probabil și-a pus credința-n Dumnezeu, călcând ferm pe poteca tot de el bătătorită de zeci de ani.

La a treia, mai cu tâlc, a trebuit să căutăm cea mai neinvazivă cale de a trece prin apa rece, cu un debit deloc de ignorat. Sau cea mai puțin invazivă cu bocancii. Unde noi am părut niște cățeluși pretențioși să nu-și ude lăbuțele firave în iarba cu rouă, omul locului a trecut complet blazat prin apa care depășea gleznele, calcând vârtos pe pietrele alunecoase.

„Treceți don’șoară, că nu vă udați”, ne-a îndemnat un alt localnic, la a patra trecere. Asta după ce a răbdat câteva minute înfipt în apă, în cizmele lui de cauciuc. Parcă simțeam cum îl ard călcâiele să treacă odată. Când a prins culoarul liber, s-a dus călcând de parcă avea cizme de cauciuc greu de ucis.

Coza cea frumos curgătoare și cât se poate de limpede, deși pe alocuri poluată de peturi de bere, și-a croit drum printre stânci, formând o „strâmtură”. O cale de trecere tăiată cu mult curaj prin gresiile sedimentate și prin terenul lutos, roșiatic. Urcând deasupra strâmturii, la ora potrivită a dimineții, ai parte de culoarea nebănuită de turcoaz a apelor vijelioase. 

Undeva, sub tine, la o distanță prea amețitoare de aproximat în metri, Coza nu trasează doar un curs de apă, ci formează o salbă de mici cascade cu apă înspumată și albăstrie deopotrivă, o nuanță greu de surprins în poze. Curgerea lor asigură un zgomot alb, de fundal, numai bun de adormit copiii mici.

Culoarea nu rămâne albastră pentru multă vreme, căci lumina cade într-o rână doar când vrea ea. Deasupra strâmturii, se ridică muntele colorat vrâncean. Straturi, straturi văluresc rândurile de nisip mineralizat în diferite grade, pe care doar sălbăticiunile se avântă. Și brazii, care și ei sfidează gravitația. 

Peisajul din Strâmtura Cozei și de deasupra ei e tipic pentru Munții Vrancei. O vale anticlinală, formată prin inversiune de relief a poziției straturilor care formează cutele. Această caracteristică dictează practic direcția pe care o au cutele, în sus. Din punct de vedere geologic, straturile de jos sunt mai vechi decât cele din partea superioară.

Doar un versant e colorat. Se continuă prin poieni de pășunat, cu adăposturi părăsite și stâne abandonate, peste grohotișuri unde cei slabi de înger nu trebuie să privească în vale, prin păduri de conifere cu ferestre spre zări rar călcate de om (deși uneori trăbătute de ATV-uri, după cum spuneam).

Tot așa cum fiecare element din casa ta e o dovadă a propriei personalități, natura Vrancei debordează de mici detalii prin care fauna își face simțită prezența. Prezența asta funcționează în două moduri. 

Unul delicat și controlat de mâna omului. Cum ar fi arborii sacrificați pentru biodiversitate și pentru ca gândăcelul vrâncean să aibă unde se adăposti și reproduce. Îi găsești aproape de ieșirea spre Stâna Cârnituri. 

Mă rog, l-am simplificat eu spunându-i gândăcel. De fapt, e vorba de un proiect amplu, Life ROsalia, și vizează diverse specii de gândaci croitori, printre altele. Metoda se numește „veteranizarea arborilor”. Presupune intervenția controlată asupra trunchiurilor unor arbori vii pentru a grăbi procesul de descompunere și a favoriza crearea de habitate pentru diverse organisme, care altfel depind doar de existența limitată a unor arbori morți.

Al doilea mod e „casa mea, regulile mele”. În Munții Vrancei, poteca devine un inventar de excremente și urme de animale sălbatice. Când de capră neagră, când de lup, când de urs. În proporții destul de egale, mai mult sau mai puțin proaspete. Multe, copleșitor de multe. Ceea ce poate crea frisoane sau, dimpotrivă, o senzație de împăcare cu mediul pe care-l străbați. 

Urmele de urs parcă-ți ies înadins în cale. Ba chiar par să spună o poveste. Dacă le urmărești, poți intui ce căuta ursul, ce vârstă avea, dacă mergea sau nu în grup. Urs alunecând la vale, urs făcând echilibristică pe grohotiș (dacă el a putut, putem și noi!), urs deschizător de poteci, pentru că a încercat el mai întâi calea cea mai ușoară. Urs în căutarea apei. Urs în căutarea hranei. Urși care s-au întâlnit și au format o intersecție de urme. Și mai pot continua exemplele…

Și astfel apare un răspuns la posibila întrebare cu ce diferă sălbăticia din Vrancea de cea din Bucegi sau din Ciucaș, de exemplu? Căci există carnivore mari oriunde în Carpații românești. 

Așa cum i-am străbătut eu, foarte rar vreunul din ceilalți munți mi-a lăsat impresia că, odată ce pășesc în buza pădurii, trec printr-un portal, dinspre lumea civilizată înspre teritoriu aparent de necuprins și de nepătruns. Sau, atunci când s-a întâmplat, au contribuit și alți factori, nu doar natura în sine.

Apoi, în Vrancea am văzut cele mai multe urme de animale. Anterior le-am simțit mirosul, dar acum aproape simțeam că le pot intui intenția de deplasare, direcția, forma.

Nu în ultimul rând, în alți munți, urmele intervenției umane sau a unor elemente care să-ți dea senzația că nu ești doar tu cu acea sălbăticie apar mai rapid decât în Vrancea. Fie că e vorba despre drumuri de exploatare forestieră, de stâne (folosite), de goluri alpine cu vizibilitate mare sau de momâi lăsate de alți drumeți.

Poți intui ce înseamnă ursul pentru acest teritoriu doar când o auzi din gura oamenilor. La întoarcere, am oprit la gardul unei gospodării și-am schimbat două vorbe.

„Până unde v-ați dus?”

”Până dincolo de Coza.”

„Mai veniți pe la noi să alungați ursul!”

Ne-am îndreptat puțin de spate, ceva mai mândri decât o porniserăm de dimineață. Asta deși pe tot traseul am avut impresia că ursul n-a fugit de noi, ci ne-a tăiat cale, pe alocuri ne-a ghidat și ne-a ținut permanent în suspans.

Am înțeles că pentru ei timpul se măsoară și astfel: în câte zile au trecut de la ultima vizită a ursului. Doar câteva, ziceau. Am înțeles, și-atât, căci mai multe nu puteam face. Poate i-am compătimit puțin, apoi ne-am întors la ale noastre, și i-am lăsat pe ei să se lupte cu forțele naturii, fie că-s apele mari care vin peste case, fie că-s animalele sălbatice care le intră în curți.