E ultima zi din prima săptămână de lucru de acasă în contextul coronavirusului. A fost o săptămână de panică, de obstacole, de experimente și de împărtășire de soluții salvatoare. Pentru mine săptămâna a început cu zile lungi, cât o zi de weekend, pline de anxietatea creată de un vălmășag de știri și mesaje pe aceeași temă, și care s-a încheiat cu o demisie în negru pe alb. O săptămână în care am încercat să trăiesc ca până acum, fără să fac rabat la hârtia igienică sau să golesc frigiderul.

Concluzia #1 a săptămânii: lucrul de acasă nu e pentru oricine și, cu siguranță, nu e pentru toată lumea.

Fac parte din categoria celor norocoși că pot lucra de la distanță. Părinții mei, de exemplu, nu stau acasă pentru că lucrează în instituții publice unde tot ce se face este limitarea interacțiunii dintre angajați și public și, eventual, modificarea orarului de lucru. Am mai încercat lucrul la distanță, nu mi-a plăcut și nu-mi place. Prefer biroul, echipa și tot ce vine la pachet, inclusiv timpul petrecut în trafic – orice-ar zice evangheliștii pe subiectul ăsta.

Primele zile m-a cuprins și pe mine anxietatea. Miercuri și joi am citit atâtea păreri, știri, mesaje pe tema pandemiei încât nu le-am mai știut filtra. A fost o nebunie de informații venite din toate părțile, inclusiv din partea părinților mei, care îmi trimiteau mesaje separat, fiecare cu sursa lui. Peste toate am lăsat să se aștearnă noaptea. Treptat, senzația de sufocare s-a mai alinat după ce am dat câteva ture de parc și după ce am văzut cum se străduiesc unii și alții țină mintea limpede (a lor, dar și a altora).

Încă din ziua 1 s-a umplut online-ul de jurnale și recomandări pentru această perioadă. Urmăresc Jurnalul de pandemie al celor de la DoR, care au și un folder de echipă, deschis cititorilor, unde împărtășesc fragmente din zilele fiecăruia. Te face să te simți mai normal, pentru că toți ăștia din bula București/corporație/biropați trecem cam prin aceleași stări. Într-un sat uitat de lume sau în vârf de munte subiectul e derizoriu.

Așa cum se întâmplă mai pe la toate casele unde se lucrează de acasă zilele astea, printre niște emailuri și ședințe la distanță, colegii mei și-au pansat anxietatea cu activități casnice (curățenie, gătit) și au rupt Netflixul. Mă simt un outsider.

Concluzia #2 a săptămânii: au fost niște zile despre cum să-mi păstrez rutina de dinaintea declarării pandemiei 

Așa că în această primă săptămână:

1. Am citit la fel ca înainte. Am terminat o carte și am început alta. Ambele de dimensiuni medii, nimic spectaculos. Ghidul de călătorie pentru Istanbul a fost abandonat cu regret…
2. Am văzut la fel de multe filme. Adică aproape niciunul, de fapt. Pentru că după multe ore în fața laptopului, cam în aceeași poziție, nu am mai avut chef să mai stau încă 2,3 ore și pentru un film. Iar cinematografele s-au închis. Și oricum am avut o stare de agitație pe care nu o puteam îmblânzi cu un film. Am rezolvat-o cu puțin entertainment.
3. Am amorțit în poziții incomode cu laptopul în brațe, pe canapea. Pentru că n-am birou.
4. Am băut mai puțină cafea. Impus. Și când am băut una normală, după vreo 4 zile, mi-a crescut prea mult tensiunea.
5. Am băut prea puține lichide. Din varii motive, apa nu intră la fel de ușor ca la birou. Și nici nu discut cu cei din jurul meu ca să simt nevoia să beau apă.
6. Am făcut curățenie tot sâmbătă; în rest, n-am spălat mai mult, n-am udat florile excesiv sau din plictiseală, n-am gătit mai mult.
7. Am mâncat la fel. Din fericire. Pentru că nici nu mi-am cumpărat prea multe sau alte chestii față de ce îmi cumpăram de obicei.
8. Am consumat mai multă apă și hârtie igienică. Da, rola e pe terminate și mă deprimă rafturile în continuare goale. Dar când se va termina, dacă situația persistă, voi face un pas de gazelă până la duș și voi rezolva rapid problema.
9. Am evitat cozile de la supermarketuri. Pentru că mă demoralizau. Am cumpărat ce-am putut, de unde am putut, și apoi am calculat cam cât m-ar ține. Și încă nu am intrat în conservele puse pe iarnă.
10. Mi-am lăsat banii pe card. Deocamdată. 
11. Am urmărit intens știrile legate de starea de urgență, dar încă nu m-am lămurit. Adică nu suficient cât să înțeleg cum mă impactează direct.
12. M-am ținut de sport și mi-am făcut tura de alergare într-un parc aproape pustiu.
13. Am aflat de o grămadă de resurse online de învățare/ divertisment pentru copii, toate gratuite și puse la dispoziție de diverse organizații sau instituții. Doar că n-am copii. Am împărtășit în stânga și-n dreapta pe la cei care au. Și am profitat de ocazie să văd pentru prima oară, chiar dacă de la distanță, teatru de animație cu păpuși (care e altceva decât teatrul de păpuși).
14. Am urmărit cu încântare modul în care câteva instituții de cultură, independente sau nu, au fost pregătite sau s-au adaptat vremurilor pentru a oferi livestreaming pentru spectacolele lor, sau pentru a-și digitaliza colecțiile. 
15. Am transferat biletul cumpărat pentru un eveniment la un eveniment ulterior. Cu speranța că e va ține și că astfel ajut organizatorii să treacă peste perioadă.
16. Mi-am reconfigurat concediul. Degeaba, dar m-am consolat. Aveam o lună planificată integral încă din decembrie. În februarie am modificat ruta, pentru că o parte trecea printr-o zonă considerată roșie pentru numărul de infecții și decese. Apoi am aflat că s-au închis o parte din granițele pe care eu trebuia să le traversez la sol. Și cam asta a fost. Mi-am anulat cazările și acum încerc să-mi recuperez măcar o parte din banii dați pe avioane.
17. Mi-am dat demisia. Fără legătură cu contextul actual. Am anunțat verbal marți, dar procesul a început miercuri; când a apărut dilema: cum semnezi demisia de la distanță. S-a rezolvat aproape o săptămână mai târziu. I-am îmbrățișat prin Skype pe cei cu care am făcut echipă aproape șase ani – întristător de impersonal. Dacă am fi fost în birou, în contextul de acum, nu ne-am fi îmbrățișat și nu ne-am fi strâns mâna. Ne-am fi urat doar de bine, cu niște zâmbete încurcate. Rămâne să dau o prăjitură mai în vară. 

Concluzia #3 a săptămânii: aerul din București este mai curat decât ar fi fost oricât de mult s-ar fi protestat pe la ușile autorităților.