Hunedoara este după părerea mea unul din acele oraşe ale ţării care ar putea renaşte din cenuşă. Pentru că are potenţial turistic într-adevăr, acesta este dat de (poate) unicul punct de atracţie bine-cunoscut şi mult mediatizat: Castelul Huniazilor (cunoscut unora şi drept Castelul Corvinilor sau Castelul Huniade). Peste hotare, legendele medievale au un potenţial surprinzător de propagare şi de popularitate, şi tocmai de aceea apreciez eforturile care se depun pentru renovarea şi menţinerea castelului în circuitul turistic.

Altfel, Hunedoara este un oraş ca oricare altul, (generic vorbind) cu un hypermarket la ieşire, un club, două-trei restaurante, câteva locuri de cazare, şi veşnicele fabrici dezafectate. La intrare, după mirificele serpentine care te-au adus acolo dinspre Haţeg, după un peisaj multicolor şi plin de viaţă, te întâmpină şanţurile pline de gunoaie ale oraşului. Bine că îngropat între ele stă stâlpul cu numele localităţii, ca nu cumva să-ţi închipui c-ai ajuns altundeva! Colac peste pupăză, urmează cartierul de „castele de pe Valea Loarei” cum zicea un cunoscut al meu; aka. cartierul de case ţigăneşti. Ar fi păcat să pierd timpul descriind cum piranda îşi scotea covorul pe scări, la soare…sau ce nume „predestinate” au găsit proprietarii pentru „umilele” lor case. Dacă fac rost de o poză grăitoare, o să se vadă, iar cei care  locuiesc în zonă sau au trecut pe-acolo, ştiu deja.

Aşadar, după o asemenea întâmpinare distinsă, ajungi să te întrebi ce mai urmează! Sau unde-şi mai are locul un castel medieval?!

Din nou o părere personală: m-a frapat aşezarea castelului, care, după sute de ani, a ajuns să se învecineze cu o…fabrică. Care acum este , desigur, închisă, mutilată, pe jumătate dărâmată, ciuruită; deci nedemnă de legenda din apropiere.

Castelul se profilează întunecat dinapoia fabricii. Cu restaurările recente, zidurile au căpătat parţial o culoare mai deschisă decât cunoscuta nuanţă neagră-maronie a construcţiilor gotice. La intrare, se simte răcoarea emanată de întunecoasele ziduri pentru ca în curtea interioară să se deschidă privirii o privelişte ce aminteşte oarecum de cele veneţiene. Cele patru laturi ale castelului care încadrează curtea surprind prin decoraţiuni de factură renascentistă şi gotică târzie. De aici a început aventura noastră.

Intrarea în castel este modică (5 lei) în comparaţie cu bagajul de informaţii oferit de ghid. Iar noi am avut parte de un ghid cum puţini se găsesc (zic eu). Deşi femeie simplă dintr-un sat din apropiere, era foarte bine pregătită şi avea un umor diplomat care a ajutat-o să treacă  peste ironiile unora din grupul nostru sau chiar să răspundă tot cu o remarcă ironică. Asta încă din prima clipă, când ne-a întâmpinat cu o curiozitate: de unde suntem. Când a auzit „din Bucureşti” a zâmbit pe sub mustaţă şi probabil s-a pregătit pentru ce avea să urmeze. Ne-a ghidat apoi prin castel şi ne-a povestit cu răbdare tot ce-i cere fişa postului (istoric, legende, simboluri, arhitectură, secrete de budoar) şi ceva pe deasupra, pentru cei care au avut curiozităţi.

Castelul, deşi mic comparativ cu construcţii similare europene, impresionează prin toate elementele bine conservate, prin abundenţa de detalii, prin acumularea de etape de construcţie şi deci prin diversitatea elementelor arhitecturale. Se potriveşte perfect zicalei „câte bordeie, atâtea obiceie” – prafrazând, aici e vorba de mai multe stiluri şi de noi şi noi elemente aduse construcţiei iniţiale cu fiecare nou stăpân pe care l-a cunoscut. Trebuie văzut pe cont propriu pentru a le înţelege povestea. La final, după o excurise atât de cuprinzătoare prin istorie, îţi doreşti mai mult şi eşti oarecum dezamăgit că s-a terminat.

Câteva puncte slabe: nu se pot face fotografii cu aparate semi-profesioniste şi nu există pliante (cel puţin eu nu am văzut) sau cărţi care să cuprindă toate detaliile (dar ele se găsesc pe internet).

Cu alte cuvinte, merită vizitat şi cu puţin noroc se pot prinde unele expoziţii temporare (de gravuri, trofee de vânătoare etc.)