Mă contopesc cu mulțimea care urcă în S-Bahn. Turiștii se văd cu ochiul liber după îmbrăcăminte și accesorii. Dacă e vreunul să rămână în tren dincolo de gara centrală din München, înseamnă că sunt șanse mari să meargă la Dachau. Fixez o familie cu doi copii care părea să îndeplinească toate criteriile. Nu m-am înșelat. Am schimbat trenurile în aceeași stație. Am coborât la destinație și am țintit același autobuz care duce la KZ Gedenkstätte Dachau – 726. În autobuz, doi, trei localnici rătăciți, și circa douăzeci de turiști blonzi, bruneți, bronzați, asortați la haine și rucsacuri, cu gadgeturi după ei, îndreptându-se entuziasmați spre fostul lagăr de concentrare. Mai că mă așteptam ca vreunul din localnici să se trezească întrebând unde să coboare pentru alimentară – atât de înarmați sunt pasagerii cu rute clare, digitale, care le arată exact traseul și numărul de stații.

Aș fi vrut să urmez același drum care odată ducea de la gară – unde erau lăsați prizonierii – până la lagăr. Aș fi făcut o oră. O oră presărată cu informații de pe panouri amplasate în diverse puncte, și care descriu „celălat Dachau”, orașul propriu-zis și legătura lui și a locuitorilor cu lagărul; 11 opriri în total, ultimele două foarte aproape de una din intrările în lagăr, pe locul unde cândva se aflau câteva din clădirile SS și fabricile în care lucrau deținuții. Aș fi profitat de timp să reflectez, să mă pregătesc. Dar deja pierdusem mult timp pe drum.

La Dachau se intră gratuit. Pe o alee largă, cu pietriș și nisip care se ridică în particule fine și-ți umple nările, și ți se așază pe pantofi sau sandale, sau direct pe piele. La fel ca în alte lagăre, se dorește păstrarea peisajului cât mai apropiat de cel existent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Iar pe-atunci lagărele erau terne, cu mult praf în zile senine, cu noroi în zile ploioase.

Dachau, primul și cel mai mare lagăr de concentrare din Germania, lagăr-mamă luat ca exemplu pentru cele care i-au urmat, înseamnă, analizat la rece, o înșiruire de numere (de prizonieri, de morți, de ani) și de superlative (legate de metodele de exterminare, de rapiditatea cu care ele se aplicau, dar și de producția atelierelor lagărului, în spiritul propagandei naziste).

Dacă e să vizitezi un lagăr și doar unul, în Germania, acela e Dachau.

Vizita la Dachau începe cu o privire de ansamblu asupra lagărului – organizarea lui. Mi-am dat seama din poze și din explicații că voi vedea doar un colț din ceea ce a fost el odată, din cauza schimbărilor prin care a trecut lagărul inițial, dar și a demolărilor care s-au făcut după eliberarea din 1945.

Pe final de război, lagărul Dachau devenise un complex întins pe 2km pătrați. Cuprindea lăgărul inițial, devenit cartierul SS (cu spații administrative și de cazare, zonă de execuții, depozite, ateliere unde lucrau prizonierii), lagărul mare, adică ceea ce azi e Memorialul Dachau (construit de prizonieri între 1937-38), o unitate de cercetare agricolă și diverse clădiri funcționale. Clădirile din lagărul inițial, mult modificate, sunt azi folosite de poliția locală – zonă inaccesibilă. Memorialul cuprinde cam un sfert din uriașa suprafață a lagărului de la 1945. Se pare că autoritățile germane au încercat, timp de 20 de ani, să descurajeze vizitarea locului prin diverse metode: dărâmarea clădirilor, mascarea accesului, oferirea de indicații false, refuzul de colaborare pentru recuperarea memoriei. E interesant că partea nevizitabilă, sediul poliției bavareze acum, include mai multe clădiri originale decât memorialul propriu-zis.

Știi că ai intrat într-un lagăr german când treci de poarta cu vestitul slogan „Arbeit macht frei”. La Dachau nu e poarta originală, însă aceasta există în muzeul lagărului, organizat în singura clădire păstrată integral. Acceași clădire pe acoperișul căreia exista un al doilea slogan, propagandist, azi șters. Sloganul elogia, printre altele, obediența, munca și dragostea de țară ca valori sigure în drumul fiecăruia spre libertate.

Te întâmpină curtea de apel, intimidantă prin dimensiune. Undeva, pe niște panouri, apar poze cu deținuții chemați la apel, stând drepți pe cât posibil, și cu gardieni plimbându-se agale printre ei, pe biciclete. Mii de deținuți se înșirau odată în curtea asta. Azi se aliniază miii, milioane de săndăluțe, adidași albi, teniși de marcă, șlapi uzați care sfarmă lent pietrișul fin.

În raza vizuală se aliniază un spațiu curat, imens, tăiat în linii drepte de două clădiri-vagon și de gardul de delimitare; sârma ghimpată apare doar în câteva locuri pentru impresie artistică. Încotro?

Spre crematoriu, am decis. Câteva minute de mers și de reflectat. Sunt contra direcției normale a turului.

Rânduri, rânduri de turiști se îndreaptă spre mine; unii râzând, discutând diverse nimicuri, alții bârfind, alții verificându-și telefoanele. Liberi și ușori. Simt aerul apăsător al locului și nu e din cauza prafului fin, albicios.

Câțiva turiști se odihnesc pe iarba arsă de soare. Nu există locuri umbroase, nici băncuțe pentru odihnă, nici zone de relaxare.

Trec de un turn de observare, mă îndrept spre altul, trec peste șanțul adânc în buza căruia s-au îmbulzit prizonierii rămași în ziua eliberării, așa cum se vede dintr-o poză reluată de mai multe ori în interiorul muzeului.

Zona crematoriului începe cu o bisericuță rusească, închisă, pe treptele căreia se odihnesc niște tineri. Crematoriul, de fapt crematoriile, nu se arată din prima. Mai întâi te relaxezi, te bucuri de verdele naturii lăsate să-și facă de cap, de băncuțe (da, aici sunt). Un loc cu multă verdeață – ironic.

În cele din urmă, dintre copaci, se zărește furnalul crematoriului „nou”. Mai mic decât mă așteptam (o remarcă ce a durut atunci când am gândit-o și a durut și când am scris-o), adică după toate imaginile văzute prin documentare. Crematoriul „vechi”, o clădire cât un garaj, cu arhitectură tipic nemțească, are porțile deschise, zidurile înnegrite. Înăuntru, două cuptoare. Negre de fum. Sinistre. Tăcute ca moartea pe care au redus-o la mai nimic. Stai în fața lor și parcă timpul stă în loc cu tine. Te izolezi într-o capsulă în care rămâi doar tu și acea imagine a ororii, cu două guri de cărămidă gata să (te) înghită. N-am putut face poze. Zgomotul de fundal –  scrâșnetul pietrișului sub picioare și diversele accente străine – m-a readus la realitate. Depinde de fiecare cât timp poate rezista aici până să simtă o apăsare, până să se sufoce, până să îi scape o lacrimă. Sau până la plictiseală… 

Oare crematoriul mare e la fel? mă întreb, nesigură dacă voi putea duce.

Dachau a avut trei faze de funcționare: 1933-1939 lagăr de muncă pentru opozanții politici, 1939-1941 lagăr de exterminare pentru prizonierii de război (sovietici, în principiu – operațiunea Barbarosa), dar și pentru elitele germane, 1942-1945, lagăr de muncă pentru a deservi războiul nazist. Prizonierii au lucrat în condiții groaznice în fabrici de croitorie, de prelucrare a metalului sau a lemnului, mai apoi în producția de haine militare și armament sau construcții. Pe o latură a lagărului a existat o stație de cercetare agricolă, unde se cultivau plante medicinale; prizonierii îi spuneau „plantația” din cauza regimului de lucru. Într-o altă zonă exista o crescătorie de iepuri de Agora; blana lor era folosită la hainele liderilor SS. Dachau a avut 140 de lagăre-satelit în toată Bavaria, construite sau organizate pentru munca forțată.

Când, după izbucnirea războiului, numărul deținuților a devenit prea mare (peste 30,000, deși fusese gândit pentru 6000) și nu se mai făcea față morților, conducătorii lagărului s-au gândit să facă mai multe cuptoare.

Noul crematoriu, la fel ca „noile barăci”, adică lagărul ce se vizitează azi, a fost construit de deținuți. Cu alte cuvinte, și-au săpat/construit propria groapă a morții. Față de crematoriul inițial, al doilea are o cameră de dezinfectare, una de gazare, cuptoarele și un fel de morgă. Curățenia și tăcerea acestor încăperi sunt lugubre azi. Toate camerele au ușile deschise și curentul intră peste tot. Dacă ar șuiera vântul, ar băga în sperieți orice turist prea binedispus. Cuptoarele din crematoriul nou par „fresh” – curate, ca noi. De fapt, chiar sunt reconstruite. Și aici ușițele lor sunt deschise, iar lumina se joacă tandru prin unghiurile descrise de fiecare detaliu din încăpere – zăbrelele ferestrelor, ferecăturile, uneltele, interiorul cuptorului. Imaginea devine una aproape candidă, fotogenică, nicidecum oripilantă. Stop pauza de publicitate. Vin alte explicații: în fiecare cuptor băgau câte 2,3 cadavre deodată, suprapuse, ca să grăbească procesul și să eficientizeze fluxul morții…

Cenușa. În spatele crematoriului mare, dincolo de zidul de cărmidă, se întinde acum un fel de oază de verdeață și de calmitate. O alee imaculată, cu pietriș, te conduce în inima acestei bule, ca un soi de anexă a crematoriului în care ai zice că ofițerii și prizonierii ieșeau la o țigară și o cafeluță după care se întorceau la treabă.

Dar nu! Această oază ascunde, sub coroana de verdeață, morminte comune. Gropi imense în care se arunca cenușa celor arși. Mii de particule de corpuri umane s-au contopit, în timp, cu adâncurile pământului aici. Năpădite de vegetație, niște plăcuțe marchează fiecare mormânt comun. O altă plăcuță marchează locul aflat la 1 metru de zidul în care erau împușcați unii deținuți. Dincolo de zid, unde odată se aflau barăcile trupelor SS, azi se întinde o mare pădure. Dincoace, altă pădure, de un verde-aprins vara, și suprinzător de liniștitoare. Pe o vreme mohorâtă, cum am prins eu, cu un abur ușor care se juca printre crengile dese, te aștepți să vezi pasări zburătăcind, nu doar cirirpind. Deși nu e locul luminat din Scriptură, cu siguranță e locul cu verdeață.

Aproape de crematoriu, reprezentați ai diverselor confesiuni cărora au aparținut deținuții morți aici au construit lăcașuri de cult și comemorare. Cu excepția bisericii rusești, toate se înșiră pe o latură a lagărului. Între aceste lăcașuri și curtea de apel orizontul e decupat în 28 de dreptunghiuri umplute cu pietriș – locurile pe care, până în 1945, s-au aflat barăcile. Alte patru n-au mai fost recreate, în locul lor se află lăcașurile de comemorare.

O alee cu plopi despărțea odată șirul cu număr egal de barăci – câte 17 pe fiecare latură. Credeam că acești plopi au rămas – a fel ca la Oranienburg – ca singuri martori vii ai istoriei care s-a desfășurat aici. Supraviețuitorii sau martorii umani, dacă ei mai există, se tot împuținează. Însă plopii pe lângă care treci azi au fost plantați în anii 70; cei originali au fost tăiați în anii 60.

La Auschwitz, de exemplu, se fac demersuri intense pentru a păstra cât mai mult plopii sau arboretul original din lagăr, ca martori tăcuți ai ororilor naziste. Totuși, majoritatea copacilor au ajuns în punctul maxim de maturitate. Naziștii se foloseau de vegetație pentru a masca urmele exterminărilor masive. De aceea, crematoriile erau înconjurate de pădure. 

Pe aleea lungă de câțiva metri se strângeau deținuții ca să meargă spre curtea de apel sau să socializeze în puținele clipe libere pe care le găseau peste zi. Azi, aleea pare ca o promenadă liniștitoare. Pe marginile betoanelor care delimitează fostele barăci, azi se așază grupuri de elevi sau studenți pentru a se odihni sau a asculta ce le spune un ghid.

Într-una din barăcile reconstruite integral se pot vedea, pe rând, baia, sala de mese, sala comună și un dormitor. După cum spune una din mărturiile expuse pe pereții barăcii, pentru cine n-a trăit experiența lagărului e greu de închipuit înghesuiala, frigul sau căldura cumplită, și infecțiile dintr-o baracă. Din cauza culoarului unic de deplasare și a numărului mare de turiști, aglomerația părea mare. Chiar și-așa, eram sub 200 de oameni în baracă – nicidecum 1000, câți se spune că au înghesuit într-un astfel de spațiu pe final de război. Și-așa aerul devenea ușor irespirabil, deși parfumat și colorat de îmbrăcămintea fiecăruia. Dar dacă ar fi fost pe timp de boală, frig și foamete…

Singura clădire păstrată integral incudea odată zona de triere și cantina. Azi e muzeu, un muzeu imens, cu o cantitate impresionantă de informație al cărei scop nu e doar educativ, ci și de a facilita o legătură emoțională între eveniment și poveștile individuale ale vizitatorilor moderni. Astfel că muzeul are fapte istorice și mărturii ale supraviețuitorilor, obiecte personale ale deținuților, filmări și fotografii. Începe cu zilele în care Hitler a preluat puterea și cu construirea lagărului Dachau și se încheie cu procesul acuzării tuturor celor care au jucat un rol în conducerea lagărului și în întreținerea terorii la interior. Secțiuni separate sunt dedicate deținuților de altă naționalitate decât cea germană sau homosexualilor. Mai puțin românilor – poate se cunosc prea puține despre ei. 291 de români au trecut de poarta lagărului. Lista e încă deschisă…

În acest muzeu petreci cel puțin 1.5 – 2 ore dacă stai să citești tot. E obositor, dar extrem de util pentru a înțelege ura viscerală a naziștilor față de rasele „impure”, pericolul divnizării unei rase unice, superioare, dimensiunile propagandei naziste, dar și încăpățânarea de a trăi a unor deținuți care au organizat mișcări de rezistență în interiorul lagărului.

Logic, muzeul se parcurge cu începutul, dar eu am rămas contra curentului și aici, desfăcând bucată cu bucată puzzle-ul lagărului de la întreg la creare. Dacă e mai util un sens de parcurgere sau altul, nu știu. Cred că nimeni nu vine la Dachau fără un minim de informație, în condițiile în care s-au făcut atâtea documentare și filme și s-au scris atât de multe despre lagăre.

Oricât de multe ai ști, la nivel teoretic, nimic nu te pregătește pentru realitatea de la fața locului. Iar o vreme cenușie nu face decât să accentueze și mai mult tragedia. Chiar și-așa, Dachau de azi e o versiune curată și bine șlefuită a ceea ce a fost odată. Deși supraviețuitorii ar fi preferat păstrarea a cât mai multe elemente orginale, autoritățile locale au considerat că e mai ieftină remodelarea. Locul rămâne gri-albicios, indiferent de sezon, la margini domină verdele sau nuanțele de maro. Curățenia impecabilă de azi nu e aceeași cu cea din anii de război, când era impusă pentru că ofițerii SS se temeau de boli.

Dachau – sau orice alt lagăr – e o oprire necesară, care, totuși, cu greu poate fi încadrată între clasicele obiective turistice din München. Experiența Dachau nu se poate transmite suficient în cuvinte, trebuie să o trăiești în măsura în care poți internaliza ceea ce s-a petrecut acolo. La Dachau poate intra oricine, dar cred că nu oricine rămâne până la capăt.