Mai bine de 5 ore cât ne-a luat traseul de la Mănăstirea Turnu la cabana Cozia, și alte circa 4 ore pe coborâre via Mănăstirea Stânișoara și înapoi la Turnu, am dezbătut traseul urmat într-o tură anterioară, diverse locuri pe care ni le aminteam și ce s-a întâmplat în fiecare dintre ele. Eu am retrăit traseele în imagini, în poze făcute de mine. Pentru că n-am ajuns atunci la o concluzie legată de parcursul urmat, am căutat un răspuns în fișierele mele. 

---

Acum nouă ani ajungeam prima oară în Cozia. Într-un grup pe care nu-l cunoșteam prea bine, cu o hartă xeroxată în mână, cu un traseu care se anunța lung și greu, la capătul căruia urma să poposim la cabană. 

Traseul nu doar că a bifat tot ce anunțase organizatorul de tură, dar mi-a oferit o incursiune într-un peisaj de care m-am îndrăgostit pe veci. 

Cireașa de pe vârf – sau aproape-vârf – fost apusul la care am asistat tot grupul, neștiind ce să facem mai repede: multe poze sau să stăm liniștiți admirând spectacolul.

Atunci am lăsat în urmă tot ce știam despre un apus de soare văzut în natură, iar cele din Cozia au devenit de referință. Tot de atunci, unul din motivele pentru care n-aș refuza niciodată să urc în Cozia e promisiunea apusului pe care l-aș putea surprinde.

Am revenit apoi în Cozia cu alte două ocazii. În mod curios, am ajuns aici doar în anotimpuri în care natura se transformă: o dată primăvara, de două ori toamna.

Toamna e cel mai frumos în Cozia. Ba chiar ai senzația că parcă niciodată toamna n-a fost mai frumoasă. Pentru că muntele e acoperit de păduri de foioase care oferă un regal de jocuri de lumină și culoare fix ca-n pozele profesioniste. Plus covoare de fruze în care poți înota, câteva locuri de popas dărăpănate, parcă desprinse din povestiri spuse la gura sobei, și panorame tot mai înalte peste Valea Oltului.

Ultima oară, în timp ce urcam și dezbăteam traseele făcute, în mintea mea existau și se învălmășeau secvențe din urcările precendente, puncte pe care le-aș fi putut localiza doar dacă ajungeam din nou la ele, diferite poze.

Îmi aminteam de poze făcute cu mulți ani înainte și cine era în ele. Nu-mi aminteam, însă, nici ce trasee am făcut, nici de fiecare membru din grup, nici ce s-a întâmplat la cabană. Un singur moment persista neschimbat în toate trecerile mele pe-acolo: apusul. 

Îmi aminteam perspectivele de aproape 360 de grade până hăt departe, zările senine, portocalii și clare, conturul munților dimprejur, cotiturile Oltului sub noi, cei câțva colți stâncoși din masiv împungând versanții și dându-le aspectul inedit caracteristic. Și pe noi, grupul dintr-o tură sau alta, admirând zgribuliți și bătuți de vânt, cum soarele se coboară după vârfurile Builei.

De data asta, am ajuns la cabană cam cu o oră înainte de apus. Am avut răgaz să mâncăm, să ne îmbrăcăm și să ne acomodăm cu un grup mare venit să facă grătar și să asculte muzică mult prea tare. Oricât de mult încerc să mă feresc de o comparație, n-am cum să nu-mi spun că altădată nu era așa. Între timp, se pornise și un vânt tăios, iar noi am făcut câțiva pași spre locul clasic de privit apusul la Cozia – la baza stației meteo, unde drumul face un cot, întocmai ca Oltul.

Și acum, ca în celelalte dăți, am început cu niște cadre, și-am stat aproape în liniște ca soarele să se tot ascundă pe după celălalt munte, ca cerul să-și schimbe culoarea.

Atunci m-am gândit că am mai văzut imaginea asta de câteva ori, că am tras aceleași cadre, din aceeași poziție, cu același soare (deși aveam vag în minte imaginile stocate acasă). Că muntele e tot el, stâncile nu s-au clintit, Oltul nu și-a schimbat cursul. M-am întrebat dacă mai are rost să mai fac poze pentru că deja știam ce va ieși. În loc să stau să privesc apusul, căutam să prind detalii pe care poate îmi scăpaseră anterior.

Când am răsfoit pozele, nu doar că am reușit să fac un fel de reverse tracking pe trasee, ci am retrăit și apusurile văzute. Două constante m-au frapat. 

Una: lipsa mea de inspirație. În toate traseele făcute în Cozia, am urmărit momentul din exact același loc, iar imaginile încadrează aceleași detalii naturale.

A doua: nu doar că-s asemănătoare cadrele, ci par luate la distanță de doar câteva zeci de minute, nu luni sau ani. Impresia că, din poze, timpul și natura pare c-au stat în loc – doar soarele s-a deplasat puțin mai à côté – mi-a creat o senzație stranie, în care eu jucam rolul de obiect observat. 

Deși de regulă mă pun în poziția de obsevator, dacă revin de mai multe ori să îl fotografiez, de data asta aveam senzația că eu fusesem obiectul observat de-a lungul anilor, de către o natură nemuritoare și impasibilă.

Există unele locuri în care revii periodic sau la distanțe mari de timp și-ți dai seama că ele s-au schimbat într-un fel sau altul. Dacă te pasionează fotografia, sau locul respectiv, și-i faci poze în diferiți ani, în timp, poți observa care sunt aceste schimbări.

Mi se întâmplă uneori să mă uit prin fișierele cu poze din București. Acum, mai des ca altădată, dau peste poze cu locuri care au fost atât de renovate și de cosmetizate încât nu le mai recunosc. Sau cu case acum dărâmate, pe locul cărora au apărut proiecte imobiliare, mai mult sau mai puțin în armonie cu  aspectul general al zonei.

Se întâmplă tot mai des să vedem reportaje sau documentare despre schimbările climatice sau despre problema defrișărilor, unde apar imagini contrastante ce vorbesc despre „înainte” și „acum”. De aproape, poate că schimbările nu sunt atât de detectabile, însă la scară largă, da. 

Când dau de locuri care constat că au rămas neschimbate, mă încearcă un sentiment ciudat. Poate pentru că mă aștept la contrariul. Pentru că din exterior mi se tot dictează că trăim într-o lume în continuă schimbare, la toate nivelurile. Pădurea azi e, mâine nu mai e. Râul azi curge, mâine seacă. Totul are un caracter de consumabil, de la obiecte, la experiențe, la oamenii, după ce le epuizăm resursele.

Ori un peisaj ce nu s-a schimbat atâția ani de zile, creează frisoane. Dar devine și un punct de reper care oferă stabilitate.

Uitându-mă acasă la poze mi-am dat seama că traseul dezbătut a fost exact ca cel parcurs acum, doar că în sens invers.

M-am gândit că sunt norocoasă. Că anotimpurile alternează, unul după altul, natura se modifică, noi trecem prin schimbări, dar elementele au rămas toate la locul lor. Și noi încă avem privilegiul să ne bucurăm de ele. Soarele apune după aceiași munți. Oltul curge prin aceleași meandre. Crestele de la orizont au aceeași formă familiară, după care cunoscătorii le pot identifica.

Poate că aceste repere fac ca peisajul montan să fie pentru mine atât de reconfortant și veșnic uimitor.

---

Am abandonat aparatul foto după câteva poze. Sper ca din aceste câteva imagini și din câteva amintiri, peste alți nouă ani și alte câteva urcări, să reconstruim traseul făcut acum.

Pentru clarificare, voi reveni la fișiserele cu poze vechi. Voi trece prin fiecare, îmi voi readuce parțial aminte ce s-a întâmplat și voi fi recunoscătoare că iată, am ajuns încă o dată sus.