Acum aproximativ 6 ani, am ajuns pentru prima oară în Pădurea Comana, într-una din primele mele încercări de off-road pe bicicletă (dacă nu chiar prima). Am revenit anul ăsta, într-o zi superbă de primavară, numai bună pentru pedalat. Diferența am resimțit-o aproape ca de la cer la pământ.

Atunci am făcut aproape tot drumul până acolo cu mașina, am urmat un circuit prin pădure, ne-am mocirlit puțin, am admirat mlaștinile, fluturii, florile, am luat un picnic sănătos (la propriu și la figurat) la umbră, am urcat bicicletele pe mașină și ne-am întors.

Acum am făcut tot drumul până acolo în șa (pare mult, dar nu este), am zăcut vreo 3 ore în parc, la o baie de soare, în timp ce alții au preferat să dea o tură prin pădure (da, prefer șoseaua), am admirat stuful de pe bălți și copiii care se dădeau cu tiroliana, am mâncat vreo 2 batoane și o banana din traistă, am  dat o tură prin sat și ne-am întors tot în șa, prin câteva sate ușor amorțite în toropeala unei după-amiezi de duminică.

În total, să fi făcut vreo 80-90 de kilometri. Prima parte din drumul la dus nu a avut nimic special – e DN-ul care duce spre Giurgiu, veșnic aglomerat. După Adunații Copăceni, cu case aranjate și copaci înfloriți ce sclipeau în soare, am intrat o șosea anonimă care ocolea DN5A și pe care nici GPS-ul meu nu o vedea (sau poate nu i-am făcut eu setările ca lumea). Am pedalat în cea mai perfectă liniște având în dreapta și-n stânga întinderi imense și verzi, cu grâul abia mijit, pe alocuri strâpunse de câte un manunchi de stuf. Drumul mergea înainte cât vedeai cu ochii. Ocazional am mai înghițit ceva praf lăsat în urmă de mașinile care se rătăceau făcând, la rândul lor, acest ocol. Cineva dădea ture cu tractorul, să-și lucreze pământul. Ieșirea spre Grădiștea din acest drumeag a fost una parfumată de zeci de copaci înfloriți.

Dacă la prima traversare prin Comana nu am avut prea multe curiozități, acum am profitat de un răgaz, și am explorat puțin comuna. Casele sunt destul de mari, iar unele păstrează arhitectura tipică celor din sud-estul Câmpiei Române (construcție lungă, cu verandă deschisă și pictată, uneori cu coloane stilizate, pe alocuri cu intrări tip portic). Am descoperit chiar și câteva exemplare de case art deco. Curțile sunt mari și aranjate, străzile late. Casa lui Gellu Naum zace tăcută, nevizitată, cu poarta ferecată acoperită aproape în totalitate de verdeață, în timp ce, în grădină, copacii încep să-și facă de cap.

La întoarcere, am tăiat cu avânt și pe șosea o mică porțiune a Parcului Natural Comana, pe DJ411, după care ne-am tăbăcit fundurile pe o coborâre off-road spre Falaștoaca, însoțiti de un Pintea Haiducul autohton, în căruța lui trasă de un cal. Am trecut Neajlovul înverzit de-atâta soare, și am traversat câteva sate unde am regăsit atmosfera aceea de leneveală de duminică pe care o resimțeam la bunici, în copilărie, când oamenii se strângeau la poartă, pe bâncuță, și vorbeau de una, de alta, și când copiii se jucau pe strâzile ceva mai pustii – e-adevărat că acum bătrânii ies mai mult singuri, și îi uită vremea pe un scaun, iar copiii se joacă doar pe jumătate, iar cealaltă jumătate o stau cu urechile ciulite la telefonul din buzunar.

Ca orice tură de bicicletă cu plecare și sosire în București, am încheiat apoteotic cu câteva guri de praf inhalate de pe lângă Șoseaua de Centură și până la intrarea propriu-zisă în oraș.

Recomand, atât pentru începători, cât și pentru cei mai căliți; e un circuit foarte accesibil, numai bun pentru dezmorțire.