Pentru mine Sighișoara a fost mai totdeauna un oraș de tranzit pe care nu m-am străduit să-l cunosc prea mult. Mulți ani am văzut în Sighișoara doar gara, pentru că șansa a vrut ca acesta să fie unul din principalele noduri feroviare din Transilvania, nu Tg. Mureș. Fie că am considerat-o ca o destinație prea la îndemână la ca să merite efortul, fie că nu i-am dedicat timp, până de curând cunoșteam din Sighișoara cam aceleași lucruri pe care le găsești în orice ghid turistic.

Ce să faci în Sighișoara mai mult de două zile

Rezervația de stejari multiseculari

Dincolo de zidurile cetății cu tot ce e de văzut în ea, am găsit Rezervația de Stejari multiseculari Breite. Există două căi de acces spre aceasta, una din oraș, alta de pe DN14 dinspre Mediaș. Am mers pe prima variantă, fiind un traseu marcat.

Intrarea în traseu se face din strada Ana Ipătescu. Cel mai ușor în acest sens e urmărirea bornelor de beton Via Transilvanica, care vin din centru. Una dintre ele se găsește foarte aproape de potecuța care marchează începutul traseului.

Marcajul VT coexistă pașnic cu cel făcut de cei de la Colinele Transilvaniei acum câțiva ani. Cu un zvâc, poteca urcă abrupt pe lângă grădinile oamenilor, până spre buza pădurii. Odată ce te afli deasupra gospodăriilor, capeți o altă perspectivă asupra întregului oraș. Aici îți dai seama cum se plasează cetatea medievală în mijlocul tuturor construcțiilor din vremurile noastre. Aveam să aflu că anul trecut, din pădurile care înfășoară romantic ultimele case ale Sighișoarei un urs a coborât agale în căutare, probabil, de hrană. Ce bine că nu știam detaliul ăsta când am început traseul. Deși există indicatoare de avertizare în acest sens.

După urcarea inițială, cărarea merge destul de molcom prin pădure, fără alte surprize. După vreo 30 de minute se zărește lumina de la capătul pădurii, adică ieșirea în platoul Breite și intrarea în rezervația propriu-zisă.

Rezervația de stejari Breite este o arie protejată pe teritoriul căreia se regăsesc mai multe exemplare de stejari multiseculari, cel mai bătrân având peste 800 de ani. În rezervație există mai bine de 10 puncte de interes, toate marcate pe o hartă de tablă. Ca să o găsești, trebuie mers de-a lungul potecii, căci ea nu se află chiar la ieșirea din pădure. De asemenea, rezervația este un ecosistem prielnic în care coexistă mai multe specii de plante rare, sute de insecte și mici reptile.

Deși au scăpat de mâna omului, stejarii sunt momentan amenințați de populația de carpen care invadează terenul, după cum spun diverse rapoarte de monitorizare a zonei. În ultimii ani s-au făcut eforturi de împiedicare a răspândirii carpenului prin defrișare controlată, cosit controlat, permiterea inundării naturale a locului sau prin pășunat cu capre. Din cauza terenului mlăștinos, n-am putut înainta prea mult pe platou, doar de-a lungul lui. Poteca marcată se continuă unindu-se cu altele, la fel și Via Transilvanica. Eu deocamdată am rămas aici.

Ora apusului e ideal de fotogenică în rezervație. Lumina se joacă plăcut printre crengile rășchirate care înverzesc la fel de sute de ani. Iar la întoarcere, cetatea cocoțată pe deal capătă, în lumina roșiatică de final de zi, o notă julesverniană. 

Aurel Vlaicu – Trei Drumuri

La o altă margine a Sighișoarei, satul Aurel Vlaicu bucură privirea oricărui drumeț. E genul de cadru natural care, dacă ne-am fi aflat în Vest, ar fi fost împânzit de căsuțe cochete, aranjate simetric, cu o arhitectură similară, cu flori la balcoane și pe alei, și cu străduțe curate. Deocamdată, aici găsești un sat oarecare, cu case făcute așa cum a putut fiecare, cu grădini întinse pe care și le ține fiecare după posibilități, și cu un drum neasfaltat. Cred că din oraș nu există transport în comun spre Aurel Vlaicu. Însă prezența Mănăstirii Sf. Dimitrie aduce mulți pelerini. Iar poarta mănăstirii e fix locul de unde poate porni o plimbare la orice oră din zi. 

Și acest drum e marcat conștiincios, atât de VT, cât și de Colinele Transilvaniei. Astfel încât la intersecția de poteci de la ieșirea din sat n-ai cum sa te rătăcești. Iar până acolo, ai răgaz să admiri curțile lungi ale oamenilor care se întind hăt până în marginea pădurii. Practic satul se află între două păduri, ca și cum cineva ar fi despicat întinderea de copaci în două și-ar fi tăiat drum pietruit zicând: „Pe-aici se trece!” Pe marcajele celor de la Colinele Transilvaniei, traseul ăsta se numește Trei Drumuri. Am dat de o singură intersecție, unde să zicem că ar veni al doilea drum. Nu mi-am dat încă seama unde e al treilea.

Cred că pentru orice au nevoie și nu găsesc în grădină, localnicii trebuie să se ducă în Sighișoara. După unele standarde, n-au nici de unele în sat. Au în schimb dealurile înverzite, pădurea și colinele atât de pitorești pentru ochiul străinului. Probabil atât de plictisitoare pentru ei. Și mai au câini, mulți câini. Unii dintre ei agresivi fără motiv. E singurul prag pe care l-am avut până la intrarea în pădure. Și singurii care au tulburat liniștea, care e tot un avut aici.

După larma iscată cu trecerea prin sat, pădurea poate reda această liniște. Poteca duce încet dar sigur fie spre Vulcan, fie spre Șapartoc. Însă cum n-aveam plan pentru ele, am revenit pe-același drum.

Așadar, două plimbări de încadrat în două zile prin Sighișoara. Fără să fi văzut cetatea. Sunt destule de făcut și văzut în interiorul zidurilor medievale, e-adevărat, cât să umpli tot vreo două zile. Asta dacă faci totul în tihnă. Îmi amintesc că acum niște ani, aflându-mă în oraș, am stat la o pensiune din cetate. Era iarnă și noaptea am ieșit pe străduțele pietruite, pustii, învăluite în lumina portocalie a felinarelor. Nu mai era nimeni la plimbare la ora aia. Tăcerea era atât de adâncă încât auzeam cum mi se așează fulgii pe geacă. Dincolo de ziduri, jos, orașul dormea încă de la primele licăriri de stele. 

Ceva îmi spune că dacă întrebi localnicii sau îi rogi să-ți recomande ceva – altceva decât cetatea – cei mai mulți se vor fâstâci. Nici măcar cu cei care lucrează în turism n-ai mai multe șanse, ceea ce e trist. De exemplu, am sunat la un loc de cazare aflat în cetate. Am întrebat cum e cu parcarea. Mi s-a spus că sunt locuri cu plată oriunde în jurul cetății. Cât costă? „Parcă era 10 lei/ zi sau așa ceva.” Parcă nu-mi inspiră prea multă încredere o astfel de cazare. Nu-i bai, am găsit alta. Acolo, am întrebat recepționera (localnică), cum se ajunge la Rezervația de Stejari Breite. „Nu știu sigur. Am auzit de ea, dar n-am fost niciodată”. E ca și cum un brașovean mi-ar spune că n-a fost niciodată pe Tâmpa. N-am pretenția de la un localnic oarecare să știe tot despre orașul lui, dar am pretenția de la cei din turism să aibă niște răspunsuri mai pertinente.

Cu siguranță aș mai fi putut găsi încă cel puțin un traseu din oraș, inspirată tot de panourile care ofereau mai multe opțiuni de drumeții, unele chiar în circuit. Și uite-așa Sighișoara poate deveni o destinație pentru mai mult de-un weekend fără să te-ndepărtezi prea mult de oraș sau să ajungi neapărat (și) la aglomeratul domeniu Daneș.