Am pornit în ultima zi din 2020 și în prima din 2021 la pas prin Tg. Mureș, cu gândul de a face niște poze prin centru sau prin zonele vizitabile. Am decis rapid să rup traseele obișnuite și să merg prin locuri prin care n-am mai fost sau pe unde n-am mai trecut de mult. 

Și-am descoperit că sunt locuri numai bune de admirat un răsărit sau un apus.

Avantajul orașelor mici e că poți ajunge cam oriunde la pas. Așa am crescut în Tg. Mureș, și neputința de a mă deplasa în 30-40 de minute până la destinație după mutarea în București a fost un prim șoc. M-am obișnuit repede, dar am rămas cu regretul lipsei unei plimbări sănătoase zilnice. Așa că recuperez ori de câte ori mă aflu în târg.

Locul în care mi-am umplut părul de scaieți

Ca să n-o iau spre centru, cum plănuisem inițial, și cum fac în 98% din plimbările prin oraș, am urcat scările din zona cunoscută sub numele de Furnica. Am făcut școala generală în apropiere și de multe ori, în pauza mare, mergeam la ABC-ul de-acolo după acele cornuri lungi, cu mac, moi și pufoase pe care le mâncam cu poftă și care se mai vând și astăzi și se întăresc la câteva ore după ce deschizi pachetul.

Așadar, am urcat scările știind că mă vor duce într-un cartier în care eu am pășit de rareori. 

Nu-mi amintesc să fi urcat sau coborât vreodată scările astea. Desigur, poate că memoria îmi joacă feste. Însă țin minte că într-o iarnă cum acum nu mai sunt, ne-am dus cu clasa în acea zonă, la șăniuș, cred. De-o parte și de alta a scărilor erau locuri virane înclinate, numai bune de pus un sac sau o sanie și de alunecat la vale. Mai erau și boscheți. Iar eu, în dorința de a prinde cât mai multă viteză, cred, am intrat într-unul, și-am ieșit plină de scaieți uscați în părul meu lung. Au stat colegii multă vreme să mi-i scoată și au reușit parțial, cu foarte mare greutate.

Pe același locuri, acum sunt băncuțe și alei cu asfalt ciobit, unde poți sta liniștit în orice moment al zilei să admiri orașul de aproape-sus. În diminețile senine, soarele răsare din direcția privirii tale, mai întâi de după blocurile din zona semi-centrală, ca apoi să urce pe cer.

Am trecut de scări și m-am avântat în cartier. Blocuri multe, înalte, unele încă cenușii, altele reabilitate colorat. Străzi de care n-am mai auzit. Soarele se reflecta în ferestrele unor case undeva în față. În dreapta, bulevardul cobora, probabil spre o zonă centrală. După multe zile înnorate, lumina soarelui mă atrăgea, așa că am luat-o înainte afundându-mă pe o stradă cu nume unguresc, plină de case. Bateria telefonului era din ce în ce mai puțină pentru că nu o încărcasem. Amânam să mă uit pe hartă să văd unde sunt. Liniștea și melancolia unui astfel de cartier de case înghițit între blocuri are ceva aparte oriunde te-ai afla. Mașinile sunt puține, oamenii se mai aud din când în când prin curți, orașul vuiește undeva, în apropiere. Soarele apunea orbitor în față. Pe la câteva streșini se aprinseseră luminițele de sărbători, dar erau palide comparativ cu auriul de asfințit. Am urmat strada până în capăt, amintindu-mi că în urmă cu foarte mulți ani de undeva din zonă coborâsem în zona gării. Și într-adevăr, reclamele supermarketurilor răsărite de niște ani pe lângă gară s-au conturat, rând pe rând la orizont, în fumul invariabil fotogenic al combinatului Azomureș. 

Locul de unde pleacă trenurile

După o coborâre abruptă pe piatră cubică și o traversare ilegală printr-un giratoriu, căci trecerea era la prea mare distanță, am ajuns la gară.

De prea puține ori am luat trenul din gara Tg.Mureș. Clădirea veche din 1871 avea până nu demult o arhitectură specifică finalului de secol XIX, fiind vopsită în alb și roșu. O știam un loc plin de cerșetori, taxiuri, oameni cu papornițe, câini vagabonzi, trenuri dezafectate, și o mizerie generală. Deși e un oraș aflat la întretăierea zonelor geografice, târgul nu este un nod feroviar. Sighișoara, Războieni sau Deda fac legăturile cu alte zone ale țării. Nu am văzut niciodată pornirea cu trenul din Tg. Mureș o alegere bună pentru nicio destinație. Am preferat Sighișoara sau microbuzul.

Gara s-a renovat de curând cu bani europeni într-un stil sec, modern. Arhitectura veche s-a păstrat la o clădire adiacentă, dezafectată. Acum gara era curată și pustie – foarte probabil și pe fondul pandemiei. Trenurile trec în continuare pe aici, iar următorul sosea la 18:15, conform panoului electronic, fără întârziere. Nu l-am așteptat. Am așteptat, însă, apusul.

Locul în care n-am fost niciodată

Târgul are mai multe zone de promenadă, una fiind digul Mureșului din Aleea Carpați, la o aruncătură de băț de ceea ce localnicii numesc vichend. Digul leagă podul dintre zona centrală și cartierul Unirii cu ieșirea din oraș spre Sângeorgiu de Mureș. Nu e doar loc de promenadă, ci și de de alergare, de recreere, și de admirat niște apusuri frumoase. 

Și probabil loc deopotrivă adorat și detestat de cei din blocurile aflate de câțiva metri distanță. Pe de o parte, îi ține la adăpost de furia Mureșului care cine știe când se poate revărsa din nou, ca în istoricele inundații din anii 70 când apa a urcat până la etajul al doilea. Pe de alta, dacă te străduiești puțin, în timpul plimbării le vezi oamenilor în case. Dar poate că s-au obișnuit deja cu acest detaliu.

Am stat în orașul ăsta 15 ani și sunt locuri pe care încă nu le-am descoperit. Pentru că am avut aceleași trasee și pentru că am preferat urmez doar drumurile necesare sau știute, fără abateri. Pentru că nu am avut curiozități. Tata zice că e un oraș cenușiu, ca mai toate fostele orașe muncitorești. Probabil la fel zic și alți locuitori ai lui, care se duc luni la prima oră la serviciu și abia așteaptă să se termine săptămâna de lucru. Probabil doar ca turist te mai pot bucura aleile dosite cu asfalt rupt și băncuțele răblăgite pe care le-ai ignorat în copilărie sau adolescență.