Pe 26 mai sunt Europarlamentarele. Iar eu nu pot să votez pentru că nu sunt în țară și pentru că mă aflu într-un context în care mi-ar fi greu să mă deplasez la o secție de votare (cea mai apropiată fiind, cu puțin noroc, la circa 2 ore distanță).

Îmi vine în minte de ceva vreme melodia lui Alanis Morisette:

And isn’t it ironic, don’t you think?

Cum aș putea să parafrazez…

It’s like being stuck, two hours away from the closest voting section, passport in your bag…

E ca și când m-am înscris într-un partid în speranța de a face concret ceva pentru mersul țării, și tocmai când vine primul eveniment cu adevărat important la care să particip ca membru – Europarlamentarele (plus un referendum), pentru care chiar mă gândeam să mă înscriu ca observator….a trebuit să plec din țară.

Nu-i nimic, se poate vota și în afară. Dar întâmplarea face să nu mă pot deplasa din locul în care sunt fix în ziua votului…

Planetele (și PSD-ul, desigur) au complotat împotriva mea.

Așa că în loc să ies la vot, voi ieși doar la plimbare. Și mă voi uita cu ciudă cum votează nemții ale lor Europawahl 2019. Și-mi voi îndemna cunoscuții, fie ei din țară sau din afară să iasă (și pentru mine) la vot.

Iar după plimbare, îmi voi continua lectura din Shōgun. Își fac japonezii seppuku pe capete când consideră că au greșit cu ceva superiorului lor sau țării, cu o seninătate pe care noi, europenii, nici în ziua de azi n-am înțelege-o… Culmea, îi admirăm!

*pozele au o calitate îndoielnică; se mai întâmplă