Cum nu mă uit la televizor, am aflat de pe un afiș stradal că sculptura Cumințenia pământului a lui Brâncuși se află expusă la Muzeul Băncii Naționale a României până pe 31 octombrie. Accesul este gratuit.

Și cum românul îngrașă porcul în ajun, după donațiile substanțiale venite din partea unor companii românești în ultima vreme, Muzeul BNR va avea program special duminică, 18 septembrie, între orele 12:00-20:00; tot cu acces gratuit și fără programare în prealabil (necesară la alte vizite).

Am văzut Brâncuși la Muzeul Zambaccian, la Târgu Jiu și la Centrul Pompidou din Paris. Nu pot zice că m-au trecut fiorii observându-i sculpturile, dar Coloana infinitului privită de aproape, din diverse unghiuri, mi-a creat anumite stări. În plus, recunosc că mi-am pus (și eu) piciorul pe una din laturile , pentru o poză, uitând complet că mă rezemam de o operă de artă.

Am participat o (singură) dată la o licitație. Voiam să cumpăr o acuarelă de Juan Miró. Licitația  se făcea online și pornea de la 500 de euro. Până în ultima zi nu se anunțase nimeni. Apoi, în ultimele ore, de fapt când am intrat eu în acțiune, a mai intrat încă cineva. Probabil așa se întâmplă de fiecare dată, însă pe mine, o naivă, m-a dezarmat. Îmi tremura degetul de fiecare dată când mai plusam și trebuia să confirm suma. Apoi am început să mă întreb de unde o să scot toți banii, dacă într-adevăr o să câștig. Încercam să găsesc locul tabloului prin casă. Și eu, și ai mei, mai avem în casă tablouri, majoritatea ale unor artiști locali din zona județului Mureș. Nimic ieșit din comun. Iar eu palpitam la gândul că sunt pe cale să cumpăr un tablou al unui suprarealist spaniol. Desigur, urma să se aștearnă praful pe el, iar eu aveam să-l șterg, conștiincioasă. Și, foarte posibil, tabloul avea să stârnească puțină curiozitate vreo 5 minute pentru majoritatea celor care urmau să-mi treacă pragul pentru că era ceva abstract și colorat, cu o multitudine de posibilitați de interpretare. Dar pentru mine n-avea să fie un tablou, ci un Miró pe care urma să-l văd zi de zi. Credeam, și încă mai cred, că a deține o operă de artă (originalul) te înalță puțin, tot așa cum un check in într-o aplicație îți aduce like-uri, pupici, sclipici. Că, nespecialistă fiind, apreciez mai puțin numele și mai degrabă mesajul pe care mi-l transmite o lucrare.

Deci după ce sorbiți o apă plată cu lămâie și mâncați un covrig în Centrul Vechi, poate aruncați un ochi și la (probabil) cea mai valoaroasă sculptură a lui Brâncuși aflată încă în România. Poate văzând-o de aproape vă transmite ceva, își schimbă statutul de de piatră oarecare, împreună cu numele lui Brâncuși. Participarea la achiziționarea Cumințeniei nu e condiționată de sumă. Nu ne întrecem cu nimeni în bogăție (poate mai degrabă în sărăcie). Nu o să ștergem noi praful de pe sculptură. O să fie la vedere pentru noi și pentru copiii copiilor noștri. Vom putea spune că am cumpărat o infimă parte dintr-un Brâncuși și vom putea trece asta la catastif, alături de pozele din Tenerife.

Dacă totuși nu simțiți că Brâncuși este al vostru, măcar mergeți să vedeți Cumințenia de aproape. Pentru că o să plece departe unde (ca să nu ziceți că ați trecut prin locul cutare și ați ratat opera lui Brâncuși din muzeul local de artă) o să dați de 10 ori mai mulți bani să o vedeți decât ați da în România.

Și ceva îmi zice că dacă am fi fost chemați să cumpărăm Mona Lisa, ar fi sărit tot poporul cu donațiile, că na, prost să fii să nu cumperi capodopera lui Da Vinci..