Sâmbăta asta vă propun să lăsați aspiratorul deoparte, să nu puneți mâna pe Cif și pe lavetă să spălați chiuvetele, și să nu inhalați vaporii fâsului de curățat geamuri și oglinzi.

Vă propun să vă echipați cu saci de gunoi și cu mănuși ca să strângeți gunoiul…dacă nu al vostru, atunci al vecinului…vecinilor….bine, fie, gunoiul românilor.

Este ediția a șasea. Nu am cercetat dacă după șase ani se strâng mai puțini saci de gunoi. Vizual vorbind, gunoaiele aruncate de românii sunt încă o realitate deranjantă și omniprezentă. Și logic gândind, este foarte posibil ca cei care aruncă gunoi să nu participe la acțiune. Sau poate participă…pe principiul, eu te-am făcut, eu te strâng!

Lăsând la o parte campania din diverse centre comerciale și cu toate persoanele publice care ne povestesc de ce e bine să strângem gunoiul românilor, mai important este ce gândim individual și ce ne motivează pe fiecare dintre noi să facem asta.

Îmi amintesc de o întâmplare povestită de un șofer și citită pe net, acum niște ani: într-o zi, șoferul oprește la semafor lângă un biciclist. Țigara pe care o fuma ajunge la chiștoc, așa că, după cunoscutul obicei, deschide geamul mașinii și-l aruncă afară. Biciclistul se apleacă, îl ridică și i-l aruncă înapoi în mașină. Șoferul a rămas consternat, rușinat și cu o lecție.

Este mai ușor să previi o stare de fapt decât să strângi ponoasele; desigur, cei care aruncă gunoi cu nonșalanță, îl vor arunca în continuare până ce, într-un fel sau altul, își vor schimba mentalitatea. Printr-o acțiune colectivă ca aceasta, mentalitatea se va schimba pentru scurt timp; e nevoie de o experiență personală ceva mai specifică, de o lecție, de un exemplu mult mai grăitoare. Implicarea activă este oricum un început.