Într-una din zilele trecute mi s-a furat stopul de pe spate de la bicicleta legată de gardul clădirii nou-nouțe de birouri în care lucrez. S-a întâmplat în timpul orelor de program, într-un spațiu circulat și popular printre fumători, în condiții de oarecare securitate cu camere montate pe clădire și pază la recepția clădirii.

Desigur, m-am întrebat din nou și din nou dacă aveam stopul când am ajuns la birou și știu momentul din seara anterioară când l-am stins; iar când am plecat spre birou, dimineață, îl aveam și nu m-am oprit pe traseu.

Desigur, era doar un stop de bicicletă. Și totuși…

Am cerut să văd filmările din ziua respectivă. Dincolo de furtul propriu-zis, mai mult m-a șocat atitudinea firmei de securitate. Aveam bicicleta parcată în fața clădirii, perfect vizibilă. Aaaa, păi pe-acolo trece multă lume, și o lumină de spate e ușor de luat; lucrurile astea mici se fură tot timpul, și-a dat cu părerea agentul de la recepție. Ce bine că el a fost angajat să ude florile…! Am văzut și filmările în fast forward, 8 ore de program comasate într-o oră și ceva de vizualizări.(Super schemă: După ora 2 PM, soarele bate într-o cameră și creează efect de contre-jour.) În fine, în jurul bicicletei mele a roit multă lume și mi-a fost aproape imposibil să disting comportamente suspecte. Aaaaa, păi dacă sunt mai mulți acolo nu se vede nimic, mi-au zis cei din biroul de supraveghere video. Iar obiectele astea mici se fură tot timpul, nu trebuie lăsat nimic pe bicicletă. E clar că a fost ușor de luat!

Singurul lucru care mi-e mie clar e că oamenii de la Krypton Guard nu înțeleg pentru ce au fost angajați. Întreaga situație aproape m-a făcut să cred că a fost vina mea, că am lăsat stopul pe bicicletă, într-un loc public, cu camere prost montate, și cu agenți de securitate care consideră furtișagul o normalitate.

GDPR-ul nu m-a ajutat deloc. Ca să văd filmarea în tihnă, ar fi trebuit să obțin acordul tuturor celor filmați – adică a întregii firme, pentru că în jurul biciclete mele s-a foit toată ziua doar lume din interiorul firmei.

Nu; nu vreau să aud replici de genul ”La ce să te-aștepți în țara asta!” sau „După 10 august, ce pretenții să mai ai!”

Și nu, nu a fost vina mea!  Vina e a educației (a nu se înțelege „a profesorilor”). Educația aia în care dăm cu piciorul, în care nu investim (noi, ca societate) sau investim prea puțin, că și-așa nu e apreciată; educația aia ale cărei urme se văd indiferent că ești manager sau angajat la curățenie.

Iar în timp ce eu îmi țineam ideile in draft, în încercarea de a le da o formă, amicul Claudiu a scris exact despre același lucru; astfel că am avut dubii dacă să mai continui sau nu. Am făcut-o, totuși, pentru că subiectul este atât de disputat și de vast, și cu rădăcini atât de adânci, încât ne va lua mult să depășim un comportament și un tip de gândire pe care le trecem ușor cu vederea ca fiind o normalitate. Deja mediatizăm corectitudinea și cinstea ca ceva extraordinar; încă puțin și vom ajunge în postura ridicolă de a face din ele eroi naționali.