Marți am fost la Muzeul Țăranului Român cu ocazia Zilei Roșiei Montane, ca să îmi iau gura de pozitivism pe care am ajuns să o caut zilnic în vremurile tulburi de azi.

M-au interesat în special documentarele proiectate la Cinema MȚR, care au expus povești despre Roșia Montană și locuitorii ei, despre inițiative ale unor persoane, comunitați sau asociații pentru salvarea diferitelor forme de patrimoniu din țara noastră (scurt metraje marca Oamenii Patrimoniului) și un documentar unguresc despre practici agricole legate de fânațe și cosit în Ghimeș, Transilvania.

Mi-au rămas întipărite în minte două idei menționate de o membră a Asociației Mihai Eminescu Trust, ce pot caracteriza societatea românească la ora actuală, în întregimea ei, la orice nivel, nu doar în ce privește problemele patrimoniului: suntem pasivi când vine vorba de implicare socială (și e nevoie de ceva muncă pentru a ne motiva) și chiar dacă avem idei, este necesar ca acestea să se transforme în inițiative pentru a realiza ceva.

Tot ce am văzut mi s-a părut a fi dintr-o altă lume decât ceea ce vedem zilnic pe stradă – prin curajul și efortul individual sau colectiv al unor oameni de a (mai) salva niște clădiri, obiecte sau practici de care socientatea românească de astăzi pare că nu are nevoie. Însă, așa cum a subliniat la finalul scurtmetrajelor unui din membrii fondatori ai Asociației Arche, toate aceste inițiative nu vizează ancorarea în trecut sau în fluturarea cu orice preț a unor noțiuni prăfuite de tradiție și tradițional, și nici încurajarea unui naționalism anacronic. Dimpotrivă, astfel de acțiuni își doresc salvarea, păstrarea și transmiterea mai departe a elementelor de patrimoniu prin metode adaptate zilelor noastre, dar și comunităților și nevoilor acestora.

Spre surprinderea mea, în sală s-au aflat multe persoane de vârsta a treia care au recepționat mai bine decât mă așteptam mesajul tuturor documentarelor și s-au implicat în discuțiile libere, cu nostalgiile lor cu tot. Ceea ce nu au înțeles mulți dintre ei, însă, și au spus-o explicit, este cum de se poate salva patrimoniul cu acțiuni pașnice (gen maratoane, concerte, brunch-uri sau postând prin social media). Ce nu mai înțeleg ei – și ăsta e punctul meu de vedere – este efectul (enorm, uneori) pe care îl are implicarea propriu-zisă a unui singur individ în asemenea acțiuni și efectele în cascadă ce decurg de aici. Cineva a încercat să explice, însă fără prea mult succes.

Implicarea – cam ăsta ar fi cuvântul-cheie a ceea ce am văzut marți. Implicare dezinteresată, constantă și încrezătoare. Fiecare în bucățica lui, cum și cât poate (susținerea turimului local, donații în bani sau materiale, voluntariat, promovarea intensivă sunt doar câteva și poate cele mai la îndemână care îmi vin în mine, însă posibilitățile sunt multe).