Discutam zilele trecute cu cineva care mi-a povestit despre cartea Viața secretă a copacilor (Peter Wohlleben) și câte lucruri interesante a aflat despre copaci citind-o. Lucruri pe care unii dintre noi le știm la suprafață, însă care au rădăcini mult mai adânci și mai subtile decât am crede. Mi-am pus în gând să o citesc și eu într-un viitor apropiat.

În ziua următoare, mă aflam pe cărările dimprejului Brașovului, într-o încercare de descoperire a unor locuri frecventate mai degrabă de localnici în plimbările zilnice cu patrupezii din dotare.

Mai exact pe drumul spre Poiană cu pornire de pe strada Cloșca – marcaj triunghi galben.

Zăpada scârțâia sub tălpi, aerul înțepa în nări, albul zăpezii era neatins dincolo de cărare. Pădurea deasă tăcea, asculta, respira. Doar ciripitul păsărilor se auzea, uneori și foșnetul zborului lor sau al zăpezii care cădea de pe crengi stârnită de vreo fluturare de aripi. 

When you know that trees experience pain and have memories and that tree parents live together with their children, then you can no longer just chop them down and disrupt their lives with larger machines.*

Poteca devenise foarte lată și primitoare. Atât de primitoare, încât cei care au bătătorit-o s-au simțit atât de în largul lor și și-au apropriat locul cum au știut. Cu bricege, cutitașe, chei de la casă sau de la mașină și alte obiecte ascuțite…Deci nu doar cu mașini grele se rănește pădurea, ci cu orice găsește omul mai la îndemână.

O face din neștiință, din nepăsare, din egoism, din mândrie, din lipsă de educație? Sau, dimpotrivă, din prea multă păsare doar față de semeni de-ai săi, din nevoia de a-și marca teritoriul, din teama de moarte și de nevoia de a rămâne nemuritor?

Scoarța copacilor demonstrează că scrisul pe lemn e la fel sau chiar mai durabil ca cerneala pe hârtie. Chiar dacă un copac e un organism viu și scrisul se deteriorează odată cu trecerea anilor, șansele sunt mai mari ca scrisul să rămână, iar oamenii să dispară, fizic. Cel puțin până când va dăinui pădurea.

We have learned that mother trees recognize and talk with their kin, shaping future generations. In addition, injured trees pass their legacies on to their neighbors, affecting gene regulation, defense chemistry, and resilience in the forest community.

Probabil jumate din cei ce-au trecut pe-acolo acum nu mai sunt. Ce, credeați că doar în anii 2000 s-au găsit scrijelitori? Dacă am descifrat bine, cea mai veche însemnare datează din 1930. O mie nouă sute treizeci! Iar ăsta a fost doar preludiul.

Însemnările continuă să se arate fără întârziere, odată ce-a fost dat tonul. Una s-a dovedit de-ajuns. Urmează anii 40…

Anii 50…

Anii 60…

Anii 80…

Anii 90…

Cea  mai prolifică în rândul potecătorilor care s-au vrut a fi nemuritori a fost perioada 50-80. Seacă în mesaje, dar bogată în date. Pe o distanță de câțiva metri, niciun copac din apropierea cărării n-a scăpat scrijeliturilor. Nici unul! Iar unii le-au primit cu vârf și îndesat. Le-au primit, le-au păstrat și le-au adăpostit aproape intacte.

Dar ce s-a întâmplat în anii 70, m-am întrebat? M-am uitat cu îngrijorare pe toate trunchiurile. Chair n-a trecut nimeni pe-aici în perioada aia? S-a mai educat lumea? Sau altele au fost preocupările?

Am răsuflat neușurată ceva mai încolo, când s-a ivit decada cu pricina. Chiar în repetir.

Anii 2000 apar și ei, aciuați pe lângă însemnările deja existente.

Mai zice Wohlleben în cartea lui că unii copacii secretă substanțe chimice în aer pentru a avertiza arborii vecini în cazul în care sunt atacați (răniți) de animale (le sunt mâncate frunzele), pentru ca vecinii să știe la ce să se aștepte. Oare se avertizează unii pe alții și când omul le scrijelește coaja, expunându-i la ciuperci dăunătoare?

Chiar așa! Harald, Radu, Rodica, Potică, Ovidiu, Codruț, Viorel, Silviu, Alexandra, Rozi și Tom și toți cei care v-ați lăsat autografele acolo, dacă ați fi știut mai multe despre viața secretă a copacilor, i-ați mai fi scrijelit?

*Goodreads