Traseu: Brebu Mănăstirii – Pietriceaua (distins cu titlul „unul dintre cele mai frumoase sate din România”) – baraj Paltinu – Câmpina. 36 de kilometri cu o singură urcare susținută, restul – urcări mici. 750 metri diferență de nivel. Și o pauză promițătoare lângă lacul Paltinu.

Cum și-a imaginat mintea mea ziua: La distanța asta, nici n-apucă soarele să ardă bine, că noi o să și dăm gata traseul. Urcarea părea să fie mai dificilă, dar mă gândeam că o dovedim cumva și apoi dăm fuga-fuguța la baraj, să stăm la umbră, la o bere și la un prânz copios…

Cum a fost în realitate: Am făcut puțin peste 12 ore (cu tot cu pauza de bere). Am urcat de-a ieșit untul din noi, până la Pietriceaua. Bașca, am și trădat meseria de biciclist și am luat-o pe lângă bicicletă. Am continuat să urcăm și după Pietriceaua, de-am zis că GPS-ul și-a bătut joc de noi cu urcările alea mărunte pe hartă.

După Pietriceaua (răsfirată pe dealuri), s-a terminat și asfaltul. Așa că am trecut la drum de pământ (bătătorit, desfundat și drum forestier, în această ordine), apoi la pietriș, frunziș, buruieni (adică ne-am tăiat noi cărare și ne-am urzicat, desigur); aproape de final, am dat și de drum surpat, de-am zis că ne-om îneca precum țiganul la mal. Am cărat bicicletele în spate de câteva ori. Am asudat la greu încă din prima oră și am continuat așa încă vreo zece. Am rătăcit traseul („că de n-ar fi, nu s-ar povesti”) și-am pierdut vreo jumătate de oră să ne dăm seama că se continuă prin bălării.

Am fost răsplătiți cu o coborâre continuă și trepidantă pe pietrrrrrrrrriș (întreruptă doar de alunecarea de teren care surpase drumul).

Am mâncat vișine, fragi, cireșe negre și mere direct de la sursă (plus ce mai avea    m prin rucsacuri). Am băut și ne-am răcorit cu apă de izvor.

Ne-am certat cu câțiva câini de la stânile întâlnite în cale. Am aflat că Ceaușescu a avut o vilă de vânătoare prin pădurile de deasupra satului Pietriceaua (unde n-a avut?).

Am admirat câmpuri cu flori și-am adulmecat miros de fân proaspăt. Am făcut poze, poze și iar poze cu nori pufoși, cu dealuri (încă) împădurite, cu vaci păscând și cu noi, pedalând. Am admirat priveliști încântătoare, începând cu Brebu cel liniștit, continuând cu Pietriceaua terasată, apoi cu păduri de foioase (în care mai trosnea, din când în când, câte o cracă sau mai auzeai turuitul vreunei ciocănitori, ca să te bage puțin în sperieți), cu clipocit de ape, și încheind cu întinderea vălurită a lacului Paltinu.

Pe ultimii 15 kilometri am pedalat nebunește, trăgând cu ochiul și spre cheile Doftanei, ca să prind personalul. Și n-am plătit bilet pentru bicicletă! Rușinică! Asta ca să vină o „data viitoare” să îmi iau revanșa.