Ohaba – Vad – Hoghiz -Racoș

Pe când zeci de mii de români făceau să se lungească șirurile de mașini în cele două zone roșii – A3 și Valea Prahovei – veșnic generatoare de breaking news în legătură cu traficul îngreunat, am dat și eu o fugă până în Țara Făgărașului.

Cum încă nu s-a creat metoda de a ajunge din București puțin dincolo de Brașov cu ocolirea Văii Prahovei, a trebuit să o traversez și eu, îngroșând rândurile cu încă o mașină, dar cred că am scăpat totuși destul de decent.

Doar câteva obiective am avut pentru această blitzvisite, ca să le pot cuprinde într-o zi, și chiar și-așa, cu tot cu ziua ajunsă aproape la maximum de timp cu lumină, a fost neîncăpătoare.

Moara de apă

În mod normal, se merge dinspre Râșnov spre Șinca și apoi se ajunge în Ohaba, dar las porțiunea asta pentru altă dată. Așadar, la Ohaba am oprit pentru Moara de apă. Din drumul principal un indicator anemic te avertizează să virezi pe un drum de pietriș.

Mai întâi dai în niște gropi bine adâncite de toate mașinile, apoi dai în două drumeaguri paralele, despărțite de cursul unui râu. Poți s-o iei fie la stânga, fie la dreapta, dar slabe șanse să vezi vreun localnic pe la poartă într-o zi de duminică. Am avut noroc cu doi pierde-vară care se răcoreau sub un copac oarecare, și care, de la depărtare, ne-au indicat direcția prin gesturi ample din brațe. Ulterior am aflat că moara se află pe strada…Morii, desigur. 

Moara de apă de la Ohaba este cea mai veche de acest fel din Țara Făgărașului și singura funcțională astăzi. Este o moară întreținută din tată în fiu, timp de patru generații până acum, începând din 1873. Morarul actual, Nicolae Popa, își împarte activitatea între ghidaj turistic și, mai rar, măcinarea câtorva saci de grăunțe pe an. Are chef de vorbă și e pasionat de detaliile tehnice care țin moara încă în funcțiune. În discursul lui de ghidaj admiră generația tânără care vizitează moara (poate-poate mai înțelege puțin ideea de datorie morală pentru păstrarea unor elemente de patrimoniu), dar și pentru „lumea bună din mediul urban”, cum o numește el, care în ultimii ani și-a întors fața spre alimentația „bio” Până când e vorba să învârtă 30 de minute într-o mămăligă din mălai negrișat – aici pasiunea moare.

Poți face poze în voie, poți cumpăra dulcețuri, zacuști, și șosete de lână. Poți asculta povești. Poți dormi într-una din camerele pensiunii din curtea morii. Taxa de intrare e 5 RON.

O comună, 3 castele

Mai departe, spre Vad, pe un DN 73A care lasă de dorit. Cu puțin noroc, la Vad dai de rânduri-rânduri de narcise în Dumbrava cu narcise. Iar dacă nu dai, faci o plimbare prin pădure și stai puțin la iarbă verde. E loc destul. Zona duce lipsă de coșuri de gunoi. Asfaltul a ajuns până aici, coșurile de gunoi nu.

Eu am făcut o oprire și în Hoghiz unde încă se găsesc nu unul, nu două, ci trei foste conace boierești. Aflate peste drum unul de altul, bine semnalizate, fix în centrul localității. Două sunt în picioare, funcționale, altul o ruină: castelele Haller și Kalnoky, respectiv Guthman-Valenta. Dacă te pasionează așa ceva, recomand o oprire. Niciunul din cele două funcționale nu are regim de vizitare, dar se pot admira din exterior. Castelul Haller este, în prezent, școală, și are și un parc curat, cu foișoare și bănci, și animat de țipetele copiilor care se joacă în natură.

Complexul Geologic Racoș

De la Hoghiz am apucat-o pe un DJ131C îngust, vălurit, străjuit de verdeață și foarte relaxant. La o primă impresie, după intrare, Racoșul mi s-a părut aglomerat de mașini, fără locuri de parcare, cu case triste, însă cu câte ceva de oferit. În oraș am zăbovit doar pentru o vizită la Castelul Sükӧsd-Bethlen. Nici nu știu să zic cât m-a impresionat starea castelului și faptul că se află în grija unei asociații. Față de zeci de alte asemenea foste castele sau conace, lăsate complet în paragină, cel de la Racoș se află în grija unei asociații a bisericii reformate – pentru că Primăria nu poate fi deranjată să aloce fonduri – care investește banii obținuți din vânzarea biletelor pentru întreținerea monumentului. Însă, din ce mi-am dat seama, în ultimii zece ani nu s-a mai făcut mare lucru.

Castelul a fost parțial refăcut pe cele 3 laturi aflate în picioare. Se vede cu ochiul liber intervenția modernă, care cum-necum a ajutat la întregirea ansamblului. Fără această intervenție, astăzi am fi văzut doar niște ziduri și ar fi trebuit să ne punem imaginația la contribuție pentru a intui forma castelului. Intervențiile au refăcut laturile de nord și de vest, toate turnurile existente, acoperișul; de asemenea, s-au amenajat scări de acces spre etajele superioare, precum și în turnul rectangular unde se poate urca pe două niveluri. De sus se deschide o panoramă 360 asupra întregii zone.

Tavanul din Sala Cavalerilor – parte din latura distrusă – se află la Budapesta. Așteaptă cuminte reconstruirea laturii pentru a avea unde să fie reașezat. Nu știu dacă îl vom revedea vreodată, totuși.

Prețul de intrare în incintă e 10 RON. Include un scurt ghidaj despre istoricul castelului, plimbări în voie prin toate culoarele, turnurile și cămăruțele deschise, fără limită de timp. Grădina din jurul castelului e plăcută, are băncuțe, fără măsuțe, unde localnici mai vin să șadă la o vorbă. Iar pe pajiștea din spatele castelului copii se joacă fotbal în voie. Dacă mai lovesc în ziduri uneori….nu-i ceartă nimeni, e un joc. Din fericire, n-au ce geamuri să spargă.

De la castel, fie cu Google maps, fie intuitiv, fie prin indicații din gură-n gură, se ajunge cam în 10 minute la Complexul Geologic Racoșul de Jos. Primăria s-a zgârcit la indicatoare și la plăcuțe explicative. Câteva mașini aflate într-o parcare încropită indică faptul că am ajuns la destinație. Doi țigănuși ne iau în primire, arătând energic direcția lacului, direcția vulcanului, și insistând pe banii de care au nevoie (sau pentru care au fost trimiși aici). 

La lacul de smarald e bine de mers cât încă soarele e sus pe cer sau, dacă e înnorat, pe lumină bună. Noi am ajuns târziu și chiar dacă s-a văzut frumos și n-a fost aglomerat, smaraldul nu s-a prea arătat. Se poate ajunge și cu mașina ignorând locurile de parcare din capătul șoselei asfaltate, dar mai bine faceți o plimbare de 10-15 minute, pe drumul neasfaltat care duce spre el.

Lacul de smarald e un loc preferat de selfie-uri, nu doar pentru turiști, ci și pentru localnici.

I se spune de smarald datorită culorii turcoaz pe care o capătă în funcție de modul în care lumina se reflectă în apă. Lacul e format prin topirea zăpezilor și prin acumularea apelor pluviale într-o fostă căldare rezultată în urma exploatării de bazalt Brazi.

Citisem că se percepe o taxă de 20 de RON (doar la lac?), dar nu era nimeni când am ajuns. Aș fi dispusă să plătesc, și să știu că banii sunt folosiți pentru menținerea curățeniei și a zonei.

În partea opusă lacului, la 5 minute de mers, se găsesc coloanele de bazalt – un grup nu foarte mare de coloane hexagonale, format în urma răcirii lavei vulcanice de la domnul din apropiere. De la distanță, întregul ansamblu e asemenea unei orgi. Abia aici am văzut un panou explicativ cu întreaga zonă, nu neapărat pentru  formațiunea lângă care ne aflam.

Iar vulcanul…pentru mine e un mister apariția vegetației într-un sol atât de arid. Am văzut vulcan cu lavă, vulcan fumegând (care a și erupt la un an după ce-am trecut eu pe-acolo), vulcan cu căldarea acoperită de un lac de smarald, am trecut pe lângă vulcani pe versanții cărora se practică volcano boarding (ca și cum te-ai da cu sacul pe zăpadă, la noi). Dar niciodată n-am văzut vegetație în vulcan stins.

Circumferința vulcanului de la Racoș este foarte mare, și nu se poate înconjura în totalitate, pentru că e surpat. În schimb, cobori în vulcan și admiri peisajul ciudat – un amestec de culori (mai ales dacă sunt și flori!), de texturi și de forme.

Dacă ai chef de aventură, poți încerca să te cațeri pe căderile de rocă, dar vei da greș.

De curând, din ce mi-am dat seama, s-au pus niște balustrade de lemn, pentru a preîntâmpina căderea în gol. Mulți trec de ele, pentru poze, dar la fel cum se întâmplă și cu cornișele de zăpadă, nu știi niciodată când poate fugi pământul cu tine.

Pentru promovarea zonei, acum doi ani, cred, s-a organizat și un concert simfonic în vulcan.

Poți petrece câtea ore bune aici. În apropiere e loc de întins o pătură și admirat de sus localitatea și dealurile învecinate, și de ascultat liniștea. 

Cred totuși că Racoșul nu e pregătit pentru un val de turișiti. Poate n-a avut niciodată un val, de fapt, ca să existe presiuni pentru o infrastructură mai bună. Lipsa indicatoarelor și a informărilor, lipsa parcărilor sunt doar două detalii. Iar localitatea în sine nu e cea mai primitoare – mi-am dat seama la întoarcere.

Cu toate astea, pentru mine Racoșul e un loc unde ar merita stat mai mult de-o zi, de bălăurit pe drumurile neasfaltate de dincolo de sat. La apusul soarelui, un el și o ea stăteau pe scăunele în fața rulotei poziționată strategic pe un deal, având lacul în dreapta, coloanele de bazalt în față, satul puțin în stânga. Deci se găsește loc și de rulotă, și de cort, și de picnic. 

Mă așteptam la măcar niște grupuri de oameni, dar a fost destul de liniște. Lumea s-a dus spre alte direcții. Din păcate pentru tot ce e de văzut și de făcut în zonă: de la picnic în natură, la plimbări pe coclauri, la ture ușoare de bicicletă (marcate), la peisaje de pozat. Nu sunt la fel de turistice și de colorate precum satele săsești de la câțiva zeci de kilometri distanță, dar merită toată atenția.