Printre biserici de piatră, castele medievale, turnuri de veghe, ouă de dinozaur, zimbri, peșteri, chei, cascade și cetăți dacice, Hunedoara mai are și plante carnivore. Ca să le vezi, trebuie să ajungi la mlaștina de la Peșteana, cunoscută și ca Tăul fără fund.

După o muncă de cercetare nu foarte intensă, am aflat că cea mai mare problemă a turistului, în ciuda tuturor resurselor, e cum să ajungă la mlaștina de la Peșteana. Dacă ar fi să te iei după review-urile de pe Google, poate te dai bătut. Unii zic că s-au învârtit o oră în zonă și n-au găsit locul, alții că Google i-a dus în direcția opusă (care-o fi aceea?), alții că tăul e secat (într-adevăr, e amenințat cu secarea în niște ani, din cauza încălzirii globale, dar încă nu e cazul).

De ce-ai vrea, totuși, să faci un efort și să vezi niște plante carnivore taman la Peșteana – sat românesc cvasi-anonim, al cărui nume aproape că te îmbie să faci o mică rimă (așa cum s-a făcut și cu Sovata/armata)? Pentru că sunt plante rare în România. Și pentru că întregesc peisajul turistic al județului Hunedoara. Un peisaj extrem de ofertant, de altfel, care merge mult dincolo de Castelul Corvinilor – care e, probabil, primul și singurul obiectiv care apare în mintea oricărui călător aflat doar în „trecere” pe-aici. Cam o lună de zile ți-ar trebui poate ca să cutreieri locurile și să vezi tot în tihnă. 

Apropo de plante carnivore, eu le mai știu doar în rezervația Tinovul Mohoș de lângă lacul Sfânta Ana. Acolo trăiește o specie înrudită cu cea de la Tăul fără fund. Și am mai aflat că și în Bucegi și în Delta Dunării ar mai exista astfel de plante. 

Așadar, plantele din specia Drosera rotundifolia fac din mlaștina de la Peșteana un obiectiv turistic unic în zonă. Plimbarea până la mlaștină este unul din acele parcursuri în care contează drumul, nu destinația. Un traseu scurt, pe alocuri sălbatic, sufocant pe caniculă, dar și răcoros datorită pădurii, cu spectacol de fluturi și parfum de flori de câmp, și cu panorame cum rar ți-e dat să vezi cu întregul lanț al Munților Retezat și a unei porțiuni din Depresiunea Hațegului.

Singurele impedimente reale pe care le văd de a ajunge la Tăul fără fund sunt ploile sau câinii ciobanilor. Eu am avut noroc de vreme perfectă; și da, am dat de urme de oi, dar din fericire turmele trecuseră. N-ai nevoie de Google – poteca e una singură. Ai nevoie doar să știi intrarea corectă în traseu. Pentru asta, te informezi puțin înainte. Din câteva click-uri și o hartă înțelegi că drumul începe din fața bisericii reformate din sat. Există și indicatoare. Pentru mai multă siguranță, localnicii îți pot confirma direcția corectă, iar apoi ține de tine să urmezi poteca. 

Acestea fiind zise, iată pas cu pas drumul, pentru că tare mi-aș dori ca mai multă lume să ajungă în acest loc special.

Un prim indicator cam fără vlagă este în centrul satului. Îți arată că mai ai 2 kilometri până la Tăul fără fund. De calci accelerația și ieși din sat în ăștia câțiva kilometri, înseamnă că e cale de întors. Eu am fost cu bicicleta, așa că am avut răgaz să caut.

În orice caz, reperul cel mai important, cred eu, este biserica reformată. Din orice direcție ai veni, te oprești în fața bisericii și treci podul peste pârâiașul Breazova care traversează satul. 

Drumul înaintează încă puțin, asfaltat. După pod, pe partea dreaptă, va apărea un prim panou explicativ din traseul tematic până la mlaștină. Panoul nu se vede din drumul principal. Chiar și după ce treci podul, dacă doar arunci în treacăt o privire, panoul îți poate scăpa, fiind ușor mascat de vegetație.

Pentru orice eventualitate, există șanse să dai peste săteni ieșiți la o vorbă; ei te pot îndruma și-ți pot spune chiar și cum e traseul.

Poteca începe să urce chiar după ultimele case de la drumul asfaltat, și o ține tot în urcare până la destinație.

Pentru început, dai de urme de roci rămase de pe fundul mării Tetis care ar fi existat în aceste locuri în urmă cu 12 milioane de ani. Știu, e greu să-ți imaginezi că în trecut Depresiunea Hațeg era, de fapt, o insulă din această mare. La Casa Geoparcului Țara Hațegului din Hațeg, voluntarii îți pot explica mai bine cum stă treaba cu poveștile astea. Prin urmare, și tăul ar fi fost un lac care în timp s-a acoperit cu aluviuni. Treptat, pe suprafața umedă au crescut mușchi. Apoi, clima și umiditatea din zonă au favorizat apariția vegetației vizibile azi. Căci mlaștina nu pare deloc mlaștină din depărtare…

Dar până la mlaștină, poteca te conduce printr-o pădurice răcoroasă și sălbatică de fag. După câteva sute de metri, la liziera pădurii te înconjoară zeci de fluturi maronii, albaștri, roșiatici, cu modele care mai de care mai colorate. Pe panoul explicativ ridicat aici poți vedea și ce specii de fluturi îți taie calea. Și astfel, însoțit de fluturări de aripi, mergi mai departe și intri din nou în pădure. 

Pentru scurt timp însă, căci urmează urcarea finală care te scoate într-un platou. Aici e posibil ca ciobăneștii să-ți facă probleme. Dacă totuși nu-i vezi, înaintează cu încredere. În stânga, Retezatul se desfășoară în toată frumusețea lui. În spate, turle de biserică răsar din loc ca să-ți arate unde sunt satele din împrejurimi.

Poteca duce spre o pădurice de mesteceni unde este, de fapt, mlaștina Peșteana. Pășești pe podețul de lemn – singurul mod sigur de a porni în căutarea plantelor carnivore. Care chiar trebuie căutate ceva mai cu atenție. Recunosc că mi-a luat ceva timp să-mi dau seama de ele. Sunt chiar minuscule – câteva tentacule rozalii cu perișori care au câte un strop ca de rouă în vârf. De-aici probabil și numele popular „roua cerului”. Ar fi interesant de pândit momentul în care chiar prind o insectă atrasă de acest lichid lipicios. Dacă ai noroc, poate prinzi sezonul în care înflorește bumbăcărița – o altă plantă rară, protejată prin lege, care a găsit un loc ideal de dezvoltare aici, la Tăul fără fund de la Peșteana.

Nu te întoarce înainte de a urca până la unul din cele două foișoare din culmea apropiată – aici e ultimul panou explicativ cu întreaga paletă de vârfuri din Retezat pe care le poți vedea în zare într-o zi senină. E loc de picnic, de o gustare, de odihnă și de poze instagramabile!

Deci n-a fost chiar atât de greu – puțin peste un kilometru de traseu, doar dus. Însă cu atât de multe de văzut! Iar dacă totuși simți că n-a fost destul, pe drumul de înapoiere, spre centrul localității, oprește-te și la Muzeul Satului Hațegan – o colecție privată imensă de obiecte și unelte gospodărești ale cărei povești ți le va spune chiar colecționarul.

Și uite-așa ai umplut (doar) o după-amiază întreagă! Dar sunt atât de multe de văzut și de făcut în zonă încât nici nu merită să te îndepărtezi preț de câteva zile – peisaje, cetăți, bunătăți locale, trasee cicloturistice, biserici, chiar și zbor cu parapanta!