Eurovelo 6 este un traseu de cicloturism care leagă Atlanticul de Marea Neagră; pornește din Franța și se termină la… Marea Neagră, desigur.

Oficial însă, ultima parte a traseului nu este marcată pe teritoriul românesc, ci pe cel sârbesc, iar mai apoi pe cel bulgăresc (rușinică nouă).

Deși mi-am dorit de multă vreme sa parcurg Clisura Dunării și chiar dacă încă nu am făcut-o oficial, pot zice că am parcus-o și am petrecut-o neoficial, cu privirea, din șaua bicicletei, de pe celălalt mal. Nu regret nicio clipă.

Dimpotrivă, ma gândesc că dacă o făceam de pe malul românesc, n-aș fi reușit, chiar și privind în sus, să cuprind zona în toată splendoarea ei, așa cum s-a vazut de la vecinii sârbi. Cu bonus, chiar, pentru că am petrecut Dunărea până la Drobeta…

Totul a început la Golubac (sau Golubăț, mai pe românește)… De fapt, înainte de a intra în Golubac, pentru că am zărit de mai departe spărtura în stânci pe unde-și face loc Dunărea și anticipam cu interes peisajul, fără să știu ce ne-așteaptă. Adevarul este că ne-a așteptat un vâj puternic care făcea pedalatul greoi, plus mult praf de la carierele de piatră și lucrările de restaurare ale cetății de pe malul fluviului (faină cetatea, păcat că era mascată de scheletul de schele).

Eu mă uitam mereu spre stânga. Cred că niciodată eolienele nu mi s-au părut mai frumoase ca acum, văzându-le cum se înălțau pe dealurile împădurite ale Clisurii. Și rar am considerat urcările motivante, însă de data asta parcă făceam liniuțe cu șoseaua de pe celălalt mal – cu excepția segmentelor în care Dunărea punea între noi mici bucle sau în care tunelurile sau vegetația acopereau priveliștea de dincolo.

În aproximativ 24 de ore, am admirat fragmentul ăsta de Clisură în mai toate ipostazele lui: în miez de zi, la apus, la răsărit, sub soare, sub nori de furtună, în culorile vii ale verii și în nuanțele toamnei timpurii, care-și fac timid simțită prezența. Am admirat de la distanță mănunchiurile de construcții mai vechi sau mai noi, mai terminate sau mai părăsite de pe malul românesc, am încercat să surprind în poza (fără succes) forma de pâlnie a Orșovei, am trecut în viteză și fără băgare de seama pe lângă locul unde zace tăcută și înghițită de ape insula Ada Kaleh, am poposit frecvent în dreptul Cazanelor Mici și Mari, a Mănăstirii Mraconia și a stâncii în care e sculptat chipul lui Decebal, desigur tot pentru poze. Peșterile cunoscute sau nu din zona cazanelor au rămas ascunse privirii noastre.

După mai bine de 100km de luat la întrecere, am traversat și pe pământ românesc, pe lângă colosul de la Porțile de Fier. Am trecut vama, mi-am primit o poreclă neinspirată din partea vameșului român („Sînziana de la Vrancea”…Sau o fi vrut să zică „Sînziana Delavrancea” – discutabil…în orice caz, no comment). Am inspirat adânc aer mioritic, după două săptămâni de asfixiere prin pusta europeană, am înghițit niște praf autohton și, nu în ultimul rând, am băut o bragă în centru la Drobeta (într-un loc de-i zice chiar Ada Kaleh).